Cu toţii putem vedea cât de neînsemnată este existenţa noastră. Nu trebuie să ajungem în clipa morţii ca să ne dăm seama că nu suntem nimic pe faţa pământului. Să înţelegem lucrul acesta încă de pe acum, îndreptându-ne cu înţelepciune gândul spre noi înşine şi în jurul nostru, privindu-ne pe noi şi pe ceilalţi.

Dar să nu ne pierdem îndrăzneala văzând stricăciunea firii omeneşti. Dumnezeu nu a lăsat lucrurile să fie astfel pentru că ne-ar urî, ci, dimpotrivă, pentru că ne iubeşte şi se îngrijeşte de noi. În felul acesta, ne dă mereu prilejul să devenim oameni smeriţi. Gândiţi-vă: dacă omul, cu toate că este făcut din pământ, a îndrăznit să spună: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! (Isaia 14, 13), unde ar fi ajuns gândul său dacă nu l-ar fi strunit frâul firii sale neputincioase...

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, p. 203)