Rădăcina viţei de vie, mlădiţele de jur împrejur, pline de verdeaţă, se întind mult pe pământ; lăstarul, cârceii, agurida, strugurii. Ţi-i de ajuns să te uiţi la viţa de vie – numai să te uiţi cu pricepere la ea – ca să-ţi aducă aminte de firea ta.

Îţi aminteşti negreşit de comparaţia făcută de Domnul! Domnul S-a numit pe Sine „viţă”, pe Tatăl „lucrătorul” (Ioan 15, 1), iar pe cei sădiţi prin credinţă în Biserică, pe fiecare din noi, i-a numit mlădiţe (Ioan 15, 5); pe toţi ne cheamă să aducem rod bogat, ca nu cumva osândiţi fiind ca nefolositori, să fim daţi focului (Ioan 15, 2, 6). Şi Scriptura nu conteneşte a asemăna pretutindeni sufletele oamenilor cu viţa de vie: „Vie s-a făcut iubitului, în pisc, în loc gras” (Isaia 5, 1); şi: „Vie a sădit şi a împrejmuit-o cu gard” (Matei 21, 33).

 E lămurit că numeşte „vie” sufletele oamenilor, în jurul cărora a pus gard, adică siguranţa dată de porunci şi paza îngerilor. Că spune Scriptura: „Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El” (Psalm 33, 7). Apoi, Dumnezeu a înfipt în jurul nostru, ca nişte araci, şi a pus în Biserică „întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învăţători” (1 Corinteni 12, 28), iar prin pildele vechilor şi fericiţilor bărbaţi, Dumnezeu ridică la înălţime gândurile noastre şi nu le lasă aruncate la pământ şi vrednice de a fi călcate în picioare.

 Apoi, ca prin nişte cârcei, prin legăturile dragostei ne ţine strâns uniţi de semenii noştri; şi, rezemaţi pe ei, să tindem mereu spre înălţime; şi asemenea viţei de vie agăţătoare să ne urcăm spre culmile celor mai înalte virtuţi. Dumnezeu cere apoi de la noi să primim a fi săpaţi; iar sufletul este săpat atunci când leapădă grijile lumeşti, care sunt poveri pe inimile noastre. Deci, cel care leapădă dragostea trupească şi dragostea de bani sau socoteşte vrednică de scuipat şi de dispreţuit admiraţia pentru această ticăloasă slavă deşartă, acela, ca şi cum şi-ar fi scăpat sufletul, ca şi cum ar fi răsuflat, descarcă de pe el povara deşartă a gândului pământesc. Şi, după cum spune proverbul, nu trebuie nici să te grozăveşti, să faci adică totul de ochii lumii, nici să cauţi lauda celor din afară, ci să fii cu rod, strângând pentru bunul Lucrător (Ioan 15, 1) arătarea faptelor tale (Matei 6, 4, 6, 18). Să fii „ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu” (Psalm 51, 7). Să nu-ţi pierzi niciodată nădejdea, ci să ai totdeauna, prin credinţă înfloritoare, mântuirea. Aşa vei imita acest pom care e totdeauna verde şi te vei lua la întrecere cu el în facerea de roade, dând belşug de milostenie în orice vreme.

(Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, pp. 125-126)