Prin natura lor, copiii sunt blânzi, compasivi si sinceri. Aceste calități valoroase sunt încă slabe în interiorul lor, de aceea ei trebuiesc ghidați și întăriți. În timp ce copilul crește, părinții trebuie să întărească  în el aceste simțăminte, să-l ajute în lupta cu relele obiceiuri și să-i sprijine în cele bune. Din fericire, toate ființele umane posedă o frumoasă calitate care este conștiința. Țelul părinților este dezvoltarea și întărirea în copil a unei conștiințe sensibile și transmiterea încrederii de a-și asculta conștiința.

Această datorie nu se face în mod abstract și în teorie, ci bazându-ne pe învățăturile religioase: credința în Dumnezeu și în dragostea noastră pentru El, în iubirea, mulțumirea și responsabilitatea pentru aproapele. Fară aceste fundamente religioase, educația copiilor va fi nesigură și puțin convingatoare.

Unii consideră că noțiunea de Dumnezeu, de bine și de rău, sunt concepte prea abstracte si prea complicate pentru copil. Experiența însă ne demonstrează că la vârsta de 3 sau 4 ani, copilul poate înțelege aceste concepte dacă are și exemple vizuale: sfintele icoane, semnul Sfintei Cruci, rugăciuni simple, muzică religioasă, etc. Sufletul curat al copilului asociază aceste prime impresii religioase cu vocea conștiinței, formând în el un sentiment de pietate.

Pentru acei care se îndoiesc de credința reală a copilului, pot vedea că nu oamenii au inventat credința în Dumnezeu ci este o calitate cu care toți ne naștem. Datorită acestui lucru, credința este accesibilă oricui, neimportând vârsta sau dezvoltarea mentală. Persoanele simple și fără educație precum și oamenii de știință, sunt capabili de a crede în Dumnezeu. Fiecare persoană înțelege și experimentează pe Dumnezeu după propriile capacități și în măsura dezvoltării personale. În fiecare individ crește și se aprofundează propria înțelegere despre Dumnezeu.

Afinitatea credinței creștine cu sufletul omenesc permite dezvoltarea ușoară a credinței în sufletul copiilor mici, și construirea pe acest fundament a educației. Ne putem mira de profunditatea și ușurința cu care copiii acceptă credința în Dumnezeu și ce influență benefică are acest lucru asupra lor. Credința în Dumnezeu ajută copilul nu doar să lupte împotriva relelor înclinații ci îl ajută să înțeleagă multe lucruri fundamentale care nu pot fi explicate în termeni omenești: natura binelui și a răului, crearea lumii, importanța vieții, etc. Cel mai important lucru este că credința în Dumnezeu este cheia dezvoltării tuturor calităților pozitive în copil: dragostea, compasiunea, sensibilitatea, rușinea, părerea de rău și dorința de a se îmbunătăți.

Din experiență proprie, părinții pot fi convinși că, credința în Dumnezeu le va fi o adevărată unealtă în educația copilului. Când mărturisim că Dumnezeu este principiul  binelui, nu facem decât să prezentăm adevărata noțiune a binelui și a răului în mintea copilului. Nu facem acest lucru doar formal ci ajutându-l să-l perceapă pe Dumnezeu, Ființa Vie care stăpânește  lumea, și în fața Căruia toți suntem responsabili. Dumnezeu ne ghidează spre bine și ne îndepărtează de tot ceea ce este vremelnic. În această formă, copilul recunoaște păcatul ca fiind ceva rușinos, dăunător și motivul pedepsei. Noțiunea de păcat nu este în totalitate necunoscută copilului datorită faptului că sentimentul de vinovăție, rușine și distingere elementală între bine și rău, este parte a naturii umane. Ceea ce face credința creștină este să clarifice și să întărească în el aceste concepte profund înrădăcinate în copil.

Noțiunea de păcat deschide în copil căile selecției morale precum și sentimentul responsabilității înaintea Lui Dumnezeu. În această manieră copilul este conștient că relele sale acțiuni îi rup de dorința părinților dar și de ordinea stabilită de Dumnezeu și că el poate fi pedepsit pentru greșelile lui nu doar de către părinți ci și de Tatăl Ceresc. Sfânta Scriptură numește acest simțământ spiritual teamă de Dumnezeu și învață că este și începutul înțelepciunii (Pilde 9:10).

Expresia teamă de Dumnezeu cere o anumită explicare. Conceptul acestei expresii este departe de a fi înțeles ca frica primitivă pe care o pot experimenta sălbaticii în fața forțelor naturii. În acord  cu Evanghelia, relația noastră cu Dumnezeu trebuie să fie înțeleasă ca dragoste filială iar iubirea aceasta nu decepționează niciodată pe cel iubit. De exemplu, un bun fiu ascultă de părinți nu datorită faptului că se teme să nu fie pedepsit ci pentru dragostea pe care o simte pentru el și din dorința de a nu-l supăra. La fel se întâmplă și în credința creștină: teama de Dumnezeu este teama unui fiu către tatăl său pe care nu dorește să-l supere nicidecum.

Teama de Dumnezeu este o dispoziție pentru a-L slăvi pe Dumnezeu și este un sentiment foarte sănătos care ar trebui să fie experimentat de fiecare creștin în parte.

Această teamă nu are nimic în comun cu frica sălbatică a oamenilor fără credință care se tem de orice nenorocire, boală sau chiar de moarte de care nimeni nu-i poate salva. În cei credincioși, în schimb, această teamă este recunoașterea propriei responsabilități înaintea Lui Dumnezeu. Corecta educație religioasă cere încorporarea acestor sentimente în copil încă din fragedă pruncie!!!