Un text pe viață și pe moarte, cum sunt mai mereu textele Evangheliei. Pentru că nu avem o Evanghelie numai de Duminică – să ne înțelegem – cele de Duminica aproape că strâng în ele tensiunea întreagă a vieții noastre liturgice. Duminica aceasta o furtună schimbă viața lumii. Suntem în contextul vindecării fiicei lui Iair, a vindecărilor multe din Capernaum. În contextul în care Domnul Hristos lucrează în mijlocul mulțimilor. Vindecă, ridică, celebrează viața prin gesturi incredibil de simple pentru un Dumnezeu așa cum și-L închipuiau iudeii. Și noi, adesea. Domnul silește pe ucenici să plece din mijlocul mulțimii entuziaste. Știe cât de repede se urcă la cap vedetismul duhovnicesc, una dintre cele mai dăunătoare boli până azi ale celui care primește, prin ricoșeu duhovnicesc, forța de a schimba lumea.

În prima parte a Evangheliei aflăm că Domnul îi ține oarecum deoparte până va da drumul mulțimilor. Cred că așteptau să le facă semn de pe țărm, un soi de far aprins la nevoia din clipa aceea. Dar Domnul mișcă Lumina pe mare. Însă dintr-o dată, ca toate furtunile, se pornește o învăluire a corabiei ce-i purta spre...nicăieri. Nu aveau țărm pe care să-l atingă. Dar începeau să fie atinși de oboseală, altfel nu se explică neatenția uitării Domnului Hristos pe mal. Furtună. Creșterea sentimentului de frică. Erau oameni încercați, cunoșteau marea. Știau să-i supraviețuiască. Veneau după zile care-i consumaseră strașnic. Văzuseră murind și înviind oameni, însângerați și paralitici ieșind din  agonie. Asta nu era ușor de suportat. Domnul Iisus nu le preda un manual de intervenție apostolică și nici un curs de coaching în managerizarea dezastrelor ci îi așeza, simplu, dinaintea credinței lor proprii.

A patra strajă din noapte. Era spre dimineață. Unii dintre exegeți leagă ora aceasta cu ora la care Domnul va învia. Atât de departe merge încercarea Lui de a-i antrena pe apostoli cu Învierea. În azurul cenușiu al nopții ce curgea prin furtună ucenicii îl bănuiesc nălucă. Așa cum vor crede și după Înviere. Și aici ca și în momentul Întâlnirii de după Înviere Domnul Hristos rostește simplu: Eu sunt, nu vă temeți! Un Dumnezeu încurajator. Nimeni nu se aștepta la aceasta. Și nu sunt mulți cei care digeră spiritual acesta. Auziți des discursuri în care oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu că este dur, gelos, răzbunător...Uită să vadă încurajările Lui, Învierea Lui. A fost seară, apoi noapte cu furtună. Dimineața, zorii, îi aparțin lui Iisus Hristos. El este Lumina care biruie întunericul.

Furtuna, vedeți textul, nu este doar învolburare. E un compost de frică, oboseală, întuneric, vălurile, lipsă de țintă. E un amestec de natură și om. Mai ales omul e distribuit în furtuna aceasta ca un receptacol al minunii. Hristos chemă la el, Cel Care călca apele, pe Petru. Care începe îndoindu-se: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă. Domnul nu forțează ieșirea din corabie a lui Petru. El știe că dacă la început pui un „dacă” nu treci proba credinței. E lecție vie până astăzi. Petru coboară. Merge pe apă. Deci e clar, dinainte este Domnul Hristos. Cel lângă care călătoreau. Mâncau. Beau. Cel din a Cărui aură de lumină își țeseau propria haină de lumină. Ca să înfrunte furtunile. Întunericul. Vede însă vântul și se teme. Cu tema începe scufundarea. Strigă: Doamne, scapă-mă!

Aluzia Evanghelistului Matei ne întărește ideea că Petru finalizează cu un „dacă” încercarea mărturisirii sale de credință. Iisus întinde mâna îndată. Era acolo. La o mână depărtare de el. Acolo care era aici. Petru nu e de condamnat. El este întreaga fire umană care constată că la vreme de furtună și noapte îngrijorătoare Dumnezeu nu vine din cer ci răsare din ape. Pentru creștinii de mai târziu această apă din care iese Hristos ca dintr-un mormânt e apa Botezului. Dacă vreți dialogul dintre Hristos și Petru este cateheza, lecția despre învățarea fundamentelor de credință. Petru nu pică examenul, cu s-ar crede. Pentru că răspunsul său final este, alături de ceilalți ucenici ai corabiei descrisă de Matei: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu!

Înainte de aceasta Hristos liniștise marea. Alesese să rânduiască lumea naturală pentru a-l liniști pe om. Îl reașează pe om în starea fundamentală de rege al naturii, de stăpân al ei. Se ivesc zorile. A fost seară, noapte și acum dimineață. Dinaintea corabiei nu este pământul sfânt al lui Israel ci ținutul misiunii: Ghenizaretul. Locul în care dracii par mereu cuceritori, victorioși. La întrebarea Domnului adresată lui Petru - „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? - ucenicul nu răspunde. Nu caută să argumenteze puțina sa credință. Știe că a fost o încercare din care nu a ieșit cu notă maximă. Dar oare nu aceasta i-a venit în minte atunci când cocoșul ca cânta de trei ori, după ce nu-și recunoscuse apartenența la Ucenicii Lui? Și atunci trecuse o noapte și veniseră zorii. E o istorie întreagă  a școlirii noastre pentru eșec. Pentru că Dumnezeu ne știe demisionari, boală de la Adam și Eva. Ne lăudăm noi cum s-a modificat educația și evoluția noastră, dar uităm că în gena noastră, asemeni unor construcții ADN sau ARN, se învârt aceleași axe lipsite de axiologia rezistenței la frică, întuneric și furtuni. Facem pe deștepții, dar Pandemia, asemeni oricărei furtuni, ne-a cam arătat pe unde ne este curajul. Nu, nu acum spre sfârșit când ne hrănim idealismele cu tot soiul de soluții și comploturi. Ci atunci. Atunci când furtuna abia se ițise din noapte minții în care ne lăudăm că producem orice. Nu observați că de ani de zile cheltuim imens pe mijloace cu care să evadăm din lumea noastră în speranța unui țărm nou. Ce nu știm este că pentru a trece prin furtună nu e nevoie de tehnici și marinari, ci de El, cel care liniștește furtuna. Care vindecă frica.

Pe Apostoli, frica i-a făcut deștepți. Mărturisesc pe Hristos. Pe alții nu pare că-i deșteaptă. Născătoare a minciunii de temperare a fricii, teama aceasta de furtună nu vindecă de nimic. Nu vă fie teamă! Zorii au învins furtuna, Hristos a Învins Moartea! Înapoi pe Corabie. Iar corabia este Biserica. Cu credincioși și mai puțin credincioși, cu buni și răi, cu putere și neputințe. E plină de Petru. Câtă vreme Domnul urcă în ea, după ce liniștește furtuna, nu prea m-aș gândi că este înlocuibilă.

Să trecem marea, dar, cu Hristos, Dumnezeul Slavei care ne arată Lumina!

Sursa: tribuna.ro