Totuși, fiindcă modul vieții noastre de obște, ca unul care este mai social, nu ne creează condițiile liniștii pe care le au pustnicii care se nevoiesc fără împrăștiere, există și alt mod, deopotrivă de eficient, care suplinește deplin lucrarea trezviei. Părinții pun accentul pe acrivia conștiinței în îndatoririle noastre generale și întăresc că acest lucru este de ajuns să-l conducă pe om la îndeplinirea menirii lui. Când conștientizăm cuvântul Scripturii că blestemat este cel ce face lucrul Domnului cu nepăsare[1] și acel slujiți Domnului cu frică și vă bucurați de el cu cutremur[2], atunci ne îngrijim ca toate lucrările noastre și cugetele noastre să fie după Dumnezeu. 

În tipicele chinoviilor din Egipt și ale Libiei mai în vechime, și, ulterior, în ale studiților sunt descrise în amănunt canoanele pe care le țineau cu multă acrivie Părinții, chiar și în cele mai neînesmnate lucruri. Cuviosul Părintele nostru Simeon Noul Teolog spune multe în Catehezele sale și, în special, pentru păzirea conștiinței pentru care a arătat multă sârguință și atenție în viața lui, precum însuși spune:  La sârguință nu pregetați, cu duhul fiți fierbinți, Domnului slujiți![3], îndeamnă sfântul Pavel. Dar nu are atâta importanță depunerea efortului pe care o presupune ascultarea, cât acrivia conștiinței în scopul pentru care s-a dat ascultarea. Căci Dumnezeu iubește pe cel ce dă cu voie bună[4]. În acord cu dumnezeiasca voie, exprimată prin dumnezeieștile porunci, ne punem în rânduială toate mișcările, și atunci răutatea diavolească se descoperă de la început, de la cel dintâi atac. Foarte rar lucrează cel rău prin cele exterioare, prin intermediul vreunei unelte, persoană sau lucru. Cea mai mare parte a războiului este dinlăuntru, prin gânduri.  

Dacă monahul se află întărit în păzirea ascultării, nici un atac – oricât ar părea de plauzibil – nu poate să atragă mintea în relație, adică în a se interesa de el. Adevăratul monah, care este un model de ascultare, nu primește de nicăieri nici o sugestie sau poruncă, în afară de Părintele legiuit sau de la persoana responsabilă cu obștea, fiindcă el nu ascultă de voia lui.  Fiul Unul născut al lui Dumnezeu, înnoitorul firii noastre stricate, ne-a învățat ascultarea ca fiind remediul prin excelență al vindecării. Experiența celei dintâi înfrângeri a celui întâi zidit ne-a învățat să nu credem în gândurile noastre, pentru că satana le împrumută pe acestea și ne duce în înșelare, care nu este altceva decât călcarea poruncii lui Dumnezeu. De multe ori ne înșelăm sub pretextul logicii și astfel pierdem înțelesul scopului. Nu suntem argați, nici unelte ale producției, ci credincioși ascultători ai Aceluia care ne-a trasat această cale și pentru aceasta suntem îndreptățiți „din credință, nu din fapte”.

Pavel, în Epistola către Evrei, care este mai degrabă un imn de laudă, vorbește despre modul în care sunt îndreptățiți sfinții cei din veac, că dreptatea lor a fost prin credință. Avraam, care este modelul adevăratului om al lui Dumnezeu, a crezut în Dumnezeu și i s-a socotit lui ca dreptate. Cu legătura dragostei unora față de alții și prin acrivia sensului ascultării, ținem aprinsă candela conștiinței care ne luminează în cursele întunecate ale satanei care prin nesfârșite pretexte și îndreptățiri logice încearcă să ne înșele. Dar, după cuvântul Scripturii, rămânem pregătiți deplin ca atunci când duhul celui puternic se va înălța asupra noastră, să nu lăsăm locul nostru[5].

Rezumând, ne vom referi la două puncte în jurul cărora gravitează omilia noastră: 1) neîncetata amintire a Împărăției cerurilor rezervată nouă și 2) o cunoaștere mai adâncă a turbării vrăjmașului nostru diavolul în războiul cel împotriva noastră.

Acestea se înfăptuiesc printr-o corectă lucrare a minții. Din acest motiv ne și păzim mintea, cum ne-au predat Părinții noștri. Când mintea priveghează prin trezvie, ea interoghează gândurile care ne ademenesc și caută să afle care sunt ale ei și care sunt străine sau aduse din afară și cercetează scopul pe care îl urmăresc. Gândurile firești sunt simple, mișcându-se între lucrurile de imediată trebuință și îndatoririle care au drept scop central poruncile lui Dumnezeu, încât sufletul și conștiința se liniștesc în ele. Aceasta este mișcarea naturală. Când gândul este străin și, prin urmare, rău, atunci este compus, și nu simplu. Adică, se află compus din înțeles și patimă și imediat provoacă în sufletul celor ce iau aminte neliniște cu privire la născocirile și scornirile care urmează pentru a acoperi și a masca iraționalitatea care este cuprinsă în patima cu care este unit înțelesul[6]. Înțelesul este gândul și descrierea unui lucru sau a unei persoane, care are nevoie de ele pentru a exista sau nu are nevoie[7]. Și aceasta nu este nici vinovat, nici rău, ca simplu gând, pentru că nici un lucru nu este în sine rău, ci numai abuzul de el îl transformă într-un lucru rău[8]. Însă patima care îl însoțește transformă scopul lucrului gândit în folosire împătimită și continuă prelungirea gândurilor în aflarea unui mijloc de a ascunde acel lucru fie în mod legiuit, fie nelegiuit. Și aici, dacă conștiința nu s-a întunecat și lucrează, se trezește și mustră. Atunci apare tulburarea, care lipsește din gândurile simple și naturale.

Aceste amănunte ne privesc pe noi, monahii. Dar pentru aceasta ne-am făcut monahi ca fără împrăștiere și fără grijă să ne ocupăm cu omul lăuntric, acolo unde începe și se sfârșește curățirea inimii și, așa cum știm, cei curați cu inima vor vedea pe Dumnezeu. Amin.

[8] Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 73 et passim. „Căci folosirii greșite a gândurilor îi urmează abuzul de lucruri”.

(Fragment din volumul „Cuvinte de mângâiere” de Gheron Iosif Vatopedinul, în curs de publicare la Editura Doxologia)