Drept aceea, despărțindu-ne cu sufletul de toate, să ne îngrijim de noi înșine.

Adu-ți aminte de păcatele tale și de osândirea ta. Adu-ți aminte că ești om muritor, bolnăvicios și pătimaș, spurcat și necurat. Adu-ți aminte că ești om cu viață mâhnită și plină de primejdii, care pe mulți, și buni și răi, înțelepți și neînțelepți, bogați și săraci, i-a pierdut.

Adu-ți aminte că ești om, având oase smerite, de la picioare și până la cap, neputând suferi nici osteneală de o zi și nici o noapte să priveghezi. Adu-ți aminte cât ai greșit lui Dumnezeu cu fapta, cu cuvintele și cu gândurile. Adu-ți aminte că ziua și noaptea te lupți cu leul și cu șarpele.

Adu-ți aminte câte suflete sunt sub pământ, care n-au luat în seamă frica lui Dumnezeu și acum nu câștigă odihnă rugându-se, ci, întru cele mai de jos ale firii, își plâng rătăcirile lor, lenevirea și desfătarea, precum și vătămările certurilor lor. Adu-ți aminte că, după puțină vreme, vei muri și te vei osândi.

Să nu încetezi a grăi acest mic cuvânt, ci să-l scrii în sufletul tău și în inima ta și să-l legi pe el de grumazul tău și anume: „Greșit-am, Doamne, miluiește-mă!”. Mai bună îți este ție aceasta decât o coroană împărătească, pentru că aceea pe mulți în muncă pogoară, iar acest cuvânt în viața veșnică duce. Întru acestea să te înveți și întru acestea de-a pururea să fii. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, p. 471)