Părinte, Avva Macarie spune că Dumnezeu ne dă bunătățile cerești, și credem aceasta. Dar trebuie să credem că ni le va da și pe cele pământești, care nu sunt atât de importante?

Care pământești?

Cele de care avem trebuință.

Da, bine ai spus. Dumnezeu își iubește făptu­ra Sa, chipul Său și se îngrijește de cele de care are trebuință.

Aceasta trebuie s-o creadă fiecare și să nu se neliniștească?

Dacă n-o crede și se luptă singur să le dobân­dească, se va chinui. Iar dacă Dumnezeu nu va da cele pământești, lucrurile materiale, omul care trăiește duhovnicește nu se va mâhni. Dacă vom că­uta mai întâi Împărăția lui Dumnezeu – și aceasta trebuie să fie singura noastră grijă – toate celelalte ni se vor da. Va lăsa, oare, Dumnezeu făptura Sa?... Mana, pe care Dumnezeu o dădea în fiecare zi israeliților în pustie, se strica dacă o țineau pe a doua zi (Ieșirea 16, 19-20). Așa a iconomisit Dumnezeu, pentru ca ei să aibă încredere în Pronia Sa.

Noi încă n-am înțeles cuvântul: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu”. Ori credem, ori nu cre­dem. Când am mers să pustnicesc la Sinai, nu aveam nimic. Dar nu m-am gândit deloc ce o să se întâmple cu mine în pustie printre oameni necunoscuți: ce voi mânca, cum voi trăi? Sihăstria Sfintei Epistimia, unde aveam de gând să locuiesc, era de mulți ani pă­răsită, nelocuită. Deoarece nu voiam să îngreuiez mănăstirea, n-am cerut nimic. Îmi aduceau totuși puțină pâine de la mănăstire, dar o întorceam în­apoi. De ce să mă neliniștesc, când Hristos a spus: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu”? Și apa era foarte puțină. Nici lucru de mână nu știam, ca să spun că voi lucra și îmi voi scoate pâinea. Singura unealtă ce o aveam era o foarfecă. Am desfăcut-o în două, am ascuțit cele două părți de o piatră, am luat și un lemn și am început să fac iconițe sculptate. Lu­cram și rosteam Rugăciunea lui Iisus. M-am deprins repede. Făceam mereu același model, iar lucrul pe care ar fi trebuit să-l fac în cinci zile, îl făceam în 11 ore. Nu numai că nu duceam lipsă, dar îi ajutam și pe copiii de beduini.

Pentru o perioadă de timp, făceam lucru de mână destule ceasuri pe zi. Apoi am ajuns la o situație în care nu mai voiam să fac lucru de mână, dar vedeam nevoia pe care o aveau beduinii. Dacă le dădeai o scufie și o pereche de sandale, era pentru ei o binecuvântare foarte mare... Dar apoi mi-a venit gândul: „Am venit aici să ajut pe beduini sau să fac rugăciune pentru toată lumea?”. Și astfel am hotărât să limitez lucrul, ca să fiu mai nerăspândit și să mă rog mai mult. Dar, oare, așteptam ajutor de undeva? Beduinii nu aveau ei înșiși ce să mănânce. Mănăstirea era departe. În partea cealaltă era pustie. Dar în aceeași zi în care am limitat lucrul, ca să dau mai mult timp rugăciunii, vine cineva, mă află afară de peșteră și-mi spune: „Iată, ia aceste 100 de lire ca să ajuți pe beduini și să nu ieși din programul tău, ci să te rogi”. N-am mai răbdat. Pentru un sfert de ceas, l-am lăsat singur și m-am dus înăuntru. Purtarea de grijă și dragostea lui Dumnezeu mi-au pricinuit o astfel de stare, încât n-am mai putut să-mi țin lacri­mile. Vezi cum rânduiește Dumnezeu, atunci când există intenție bună? Pentru că eu cât le-aș fi dat? Dădeam unuia, venea altul. „Mie nu mi-ai dat, Părin­te!” spunea.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul 2. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a doua, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 269-271)