„În vremea aceea a venit la Iisus un învățător de lege, ispitindu-L și zicând: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citești în ea? Iar el, răspunzând, a zis: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți». Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta și vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptățească pe sine, a zis către Iisus: Și cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc, venind și văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțând doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da. Deci, care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Și Iisus i-a zis: Mergi și fă și tu asemenea” (Luca 10, 25-37). 

1. Pilda samarineanului milostiv și începutul Postului Nașterii Domnului 

În funcție de data Paștelui, care este schimbătoare, Duminica a 25-a după Rusalii poate să fie prima duminică din Postul Nașterii Domnului (anii 2020, 2025, 2026) sau să fie prima duminică înaintea Postului (anii 2021, 2022, 2023, 2024). Prin situarea liturgică în jurul zilei de 15 noiembrie, care constituie începutul Postului Crăciunului, această duminică deschide mistagogic perioada de pregătire pentru marele praznic al Nașterii lui Hristos. Sfântul Ambrozie al Milanului, Fericitul Augustin și mulți alți Părinți ai Bisericii au văzut în samarineanul milostiv din parabola citită astăzi un chip al Domnului Iisus Hristos. Așa cum samarineanul s-a aplecat spre cel rănit de tâlhari, fiindu-i milă de el, Hristos s-a pogorât la noi, cei răniți de păcat, născându-se din Fecioara Maria în Betleemul Iudeii. Prorocul Isaia îl implora pe Dumnezeu: „Dacă ai rupe cerurile și Te-ai pogorî, munții s-ar cutremura!” (Isaia 63, 19). Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat „la plinirea vremii” (Gal 4,4), iar astfel Dumnezeu și-a arătat plinătatea milei. Hristos a luat firea noastră, a celor „căzuți între tâlhari”, suferind și murind pentru noi, revelându-și astfel milostivirea ca participare interioară deplină la suferința omului căzut. Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae ilustrează plinătatea milostivirii divine în Hristos astfel:

„Când cineva aruncă unui cerșetor un ban, trecând repede pe lângă el, ca să nu fie incomodat de înfățișarea sa suferindă, nu-și arată încă participarea sufletească la suferința aceluia. Mila lui a rămas încă foarte redusă. De abia când se oprește îndurerat lângă cel în suferință, când stă de vorbă cu el, când se obligă la o angajare mai statornică a lui, când și-l apropie așa de mult, încât se face asemenea lui și pe acela îl face asemenea sieși, mila și-a atins dimensiunile cu adevărat uimitoare și vrednice de toată admirația. Aceasta a făcut-o Fiul lui Dumnezeu pentru noi”[1].

Alegerea acestei duminici pentru deschiderea Postului Nașterii Domnului nu este așadar întâmplătoare. Așa cum samarineanul i-a legat rănile celui rănit de tâlhari și l-a dus la casa de oaspeți, dorim și noi ca prin post și rugăciune să primim vindecarea rănilor păcatelor și să avem parte de îngrijirea și mângâierea Domnului Hristos, Samarineanul Milostiv al fiecăruia dintre noi. 

În altă ordine de idei, lectura Pildei samarineanului milostiv este o invitație la milostenie și iubire față de aproapele nostru după chipul samarineanului și al lui Hristos. Cele mai vechi rânduieli bisericești din Antichitatea creștină, precum Didascalia Apostolilor (sec. III) și Constituțiile Apostolice (sec. IV), prevedeau milostenia ca forma cea mai adecvată de însoțire a postului, recomandând mâncare mai puțină și dăruirea economiilor realizate prin postire celor săraci sau nevoiași. 

Postul Nașterii Domnului se deschide, de asemenea, cu prăznuirea Sfântului Grigorie Palama în data de 14 noiembrie și a Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț în 15 noiembrie. Sfântul Grigorie este teologul luminii necreate a lui Dumnezeu și un reprezentant de seamă al isihasmului în secolul al XIV-lea, mișcare duhovnicească care susținea posibilitatea împărtășirii din această lumină prin rostirea Rugăciunii inimii și coborârea minții în inimă. Sfântul Paisie de la Neamț este întemeietorul mișcării neoisihaste, cel care a reînviat în secolul al XVIII-lea practica Rugăciunii inimii în Moldova și în alte țări ortodoxe, traducând și Filocalia în limba slavonă. Postul Nașterii Domnului ne propune, prin pomenirea celor doi mari sfinți isihaști chiar la începutul său, un traseu spiritual de la întunericul păcatului la lumina dumnezeiască, o lumină de altă calitate decât lumina fizică. În timpul Postului Crăciunului ziua scade treptat până la Nașterea Domnului, iar noaptea devine tot mai lungă, iar noi suntem chemați să dobândim lumina necreată, care s-a revelat în Betleem și pe Muntele Taborului. Asumând acest drum al postului și rugăciunii neîncetate, triplate de milostenie, pășim spre praznicul Nașterii Domnului, când vom cânta lumina adusă de nașterea lui Hristos:

„Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la Stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de sus, Doamne, Slavă Ție!”

2. Poruncile ca spații ale întâlnirii cu Dumnezeu în iubire

Sfânta Evanghelie de astăzi vorbește, pe lângă milostivire, și despre iubire, arătându-ne că iubirea lui Dumnezeu și a oamenilor ne ajută să dobândim viața veșnică. Sfântul Efrem Sirul aseamănă iubirea de Dumnezeu și de oameni cu două aripi, care îl ajută pe om să urce spre cer. Pilda samarineanului milostiv ne arată că toate poruncile pot fi rezumate la dubla poruncă a iubirii, care nu este ceva exterior lui Dumnezeu, căci El Însuși ca Treime de Persoane este iubire (1 Ioan 4, 8). Sfântul Ioan nu ne învață doar că Dumnezeu este iubire, ci și că El ne-a iubit cel dintâi (1 Ioan 4, 19). Cum ne-a iubit? A creat lumea și îngerii pentru noi! A risipit frumusețe, flori și culori pe cer, pe munți și pe dealuri! A lăsat păsări să cânte și vântul să sufle! Iar peste toate ne-a dăruit să purtăm chipul Său (Fac 1,26). După căderea în păcat, a trimis pe Fiul Său să-și dea viața pentru noi, după cum mărturisește Sfântul Evanghelist Ioan: „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4, 10). Abia după toate aceste mari semne ale iubirii Dumnezeu ne-a lăsat porunca iubirii. Mai este atunci porunca de a-L iubi coercitivă, după ce „El ne-a iubit cel dintâi” (1 Ioan 4, 19)? Nu, ci este transformată într-o invitație sau o chemare la a răspunde iubirii. În acest mod, toată istoria lumii și a mântuirii poate fi descrisă ca istorie a iubirii inițiată de Dumnezeu, care așteaptă un răspuns de la om. Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae considera că timpul este chiar distanța dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului. Cel care răspunde la chemarea iubirii divine cu iubire, acela a intrat în timpul lui Dumnezeu, iar acest timp este unul mântuitor. 

În lucrarea Două sute de capete despre legea duhovnicească, Marcu Ascetul descrie poruncile ca spații ale întâlnirii cu Dumnezeu: „Domnul e ascuns în poruncile Sale. Și cei ce-L caută pe El, Îl găsesc în măsura împlinirii lor”[2]. Această înțelegere a poruncilor ca spații ale întâlnirii cu Hristos, care este ascuns în ele, transformă orice viziune legalistă, coercitivă sau juridică a acestora într-o topografie duhovnicească a întâlnirii cu Cel iubit. Porunca înțeleasă ca răspuns la iubirea divină devine astfel spațiul întâlnirii cu Dumnezeu, iar prin aceasta transformă viața noastră, umplând-o de lumină și bucurie duhovnicească.

3. Biserica este „casa de oaspeți” în care Hristos are grijă de noi

Omul căzut între tâlhari, dezbrăcat și rănit, lăsat aproape mort la marginea drumului, reprezintă în viziunea Părinților Bisericii omenirea întreagă rănită de păcatul strămoșesc, de diavol și de toate păcatele săvârșite de om de la facerea lumii. Samarineanul Milostiv este Mântuitorul Hristos, Care a venit pe pământ „să ne lege rănile”, „să toarne pe ele untdelemn și vin” și „să ne ducă la o casă de oaspeți”. Casa de oaspeți este imaginea Bisericii, iar untdelemnul și vinul sunt simbolul Sfintelor Taine. După înălțarea Sa la cer, Hristos este prezent în Biserică, trupul Său, prin lucrarea Sfântului Duh trimis la Cincizecime asupra apostolilor. 

Untdelemnul din pildă este simbolul Sfântului Mir de la Taina Mirungerii, când primim pecetea și darurile Sfântului Duh, care ne ajută să trăim ca fii ai lui Dumnezeu. El este, de asemenea, uleiul sfințit la Sfântul Maslu, „ulei de vindecare, prin care Duhul Sfânt ne pansează rănile și ne vindecă sufletele și adesea și trupurile”[3]. Nu întâmplător prima Evanghelie de la Sfântul Maslu este Pilda samarineanului milostiv. Vinul este simbolul Sfintei Împărtășanii, al Sângelui Domnului Hristos, pe care îl primim când ne împărtășim spre iertarea păcatelor și viața de veci. Casa de oaspeți în care suntem unși cu mir și untdelemn, dar și în care primim ca băutură vindecătoare de patimi și răni ale păcatelor Sfânta Împărtășanie, este locașul Bisericii. Caracterul terapeutic al Sfintei Împărtășanii în viața celor care o primesc este exprimat foarte clar în Rugăciunile înainte și după Împărtășire. În acestea creștinul se roagă pentru vindecarea slăbiciunilor și a rănilor trecutului, arderea păcatelor și omorârea patimilor, ușurarea greutății greșelilor, însănătoșirea și tămăduirea sufletului și a trupului, precum și izgonirea a toată nălucirea gândurilor rele. 

Toate aceste dimensiuni ale lucrării lui Hristos în Biserică prin Sfintele Taine au fost prorocite de psalmistul David în Psalmul 22, un psalm pe care îl rostim în cadrul rugăciunilor înainte să ne împărtășim. După ce psalmistul arată că Dumnezeu îl conduce pe căile vieții, îl hrănește și îl povățuiește, I se adresează în ultimele patru versete direct:

„Că de voi și umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine ești. Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat. Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu și paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic. Și mila Ta mă va urma în toate zilele vieții mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile” (Ps 22, 4-7).

Psalmul este o sinteză a Pildei samarineanului milostiv și descrie modul în care Dumnezeu ne poartă de grijă, „ungându-ne cu untdelemn” și „hrănindu-ne cu vin”, vindecându-ne inclusiv de rana aducătoare de moarte a diavolului și a păcatului. Casa de oaspeți este numită aici în mod clar „casa Domnului”. Marea taină a iubirii lui Dumnezeu nu constă doar în faptul că ne face oaspeți în casa Lui, ci și în minunea că devenim prin Mirungere și Sfânta Împărtășanie gazdele Lui, teofori, purtătorii lui Dumnezeu în casa sufletului nostru. Transformați așadar de Dumnezeu din „oaspeții Săi” în „gazdele Sale” suntem purtați de mila lui Dumnezeu în toate zilele vieții noastre cu nădejdea că în cele din urmă vom locui în „casa Domnului”,  icoană a Împărăției Sale, întru lungime de zile.