Aspecte introductive

Ar fi multe de spus cu privire la această pericopă. Ar fi și mai multe de înțeles dintr-o lectură făcută cu inima, a pasajului în cauză.Hristos, cel se prezintă în ipostaza Semănătorului vine apoi să potolească furtuna. Iar ulterior să izgonească demonii. Adăstat în ținutul Gherghesenilor, într-o zonă de graniță, Domnul întâlnește epava unui om și face cunoștință cu locatarii săi. Căci în ființa lui pustiită se sălășluiseră o mulțime de demoni.

Rugăciunea diavolului

Omul vine în întâmpinarea Lui și-i vorbește. Însă din vorbele rostite, se poate înțelege ușor al cui era mesajul și care era dorința vorbitorului. Diavolul îi iese în întâmpinare. Cum ne iese și nouă, de fiecare dată. Și-și încearcă calitățile de negociator. Vine să ceară. Din prima. Fără menajamente, ori rețineri. Oare nu cumva de aceea ni se cere să nu ne-ncepem rugăciunea ex-abrupto, printr-o solicitare, ci prin gânduri de laudă și mulțumire? Pentru a nu fi asemenea Necuratului? Ar merita să medităm nițel la acest aspect!

„Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui”, zice el. Înainte de a-i cere ceva, afișează un tupeu obraznic. Speră că va impresiona prin faptul că ia prin învăluire. Prin nesimțirea lui. Mizează pe elementul surpriză. Domnul nu se lasă însă impresionat de astfel de tertipuri. Sunt vechi de când e lumea, iar El mai vechi chiar decât aceasta. Scurt și la obiect. Îi cere să se legitimeze și poruncește să plece. Poruncește, căci Dumnezeu fiind, are acest drept!

Exponenții locașurilor sub-pământene se agață de o ultimă speranță. Cer să nu fie trimiși în adânc. Să li se dea o a doua șansă. Vor intra în turma de porci. De-acolo, speră să-și găsească cale înspre inimile proprietarilor bietelor suine. În parte, ele erau deja robite lor. Domnul e milostiv chiar și cu diavolii. Și ține să mântuiască un suflet. Pentru el, salvarea unui om e lucrul cel mai de preț. Nu se tocmește. Cine știe, poate și pentru că vrea să dea o lecție cetățenilor acelor meleaguri. Să-i zdruncine nițel spre a-i aduce pe cale. Ca atare, diavolii ies, omul e salvat.

A-l ruga pe Domnul să plece

Ce urmează apoi? Păzitorii turmei fug în cetate, iar oamenii vin înfricoșați și-i cer să plece. O făcuse și Petru când l-a văzut pentru prima dată. Abordarea e însă fundamental diferită. Frica Apostolului de mai târziu e una cu reverberații metafizice. Se vede pe sine păcătos. Locuitorii se văd săraci. Deposedați de bunuri care le erau necesare. Sunt speriați la gândul că acest Tămăduitor poposit pe meleagurile lor ar putea să facă minuni care-i vor arde la portofel. Ca atare, mimând smerenia, vin și-L roagă să plece de la ei. Domnul se conformează. A respectat libertatea demonilor, cu-atât mai mult o va respecta pe cea umană.

Mărturisirea

Nu iese însă de acolo înainte de a da o ultimă povață tămăduitului: „Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”. Sunt rare momentele de acest fel. De obicei, Dânsul cere discreție. Și-ar dori ca cele pe care le-ar făcut să fie păstrate cu grijă în sipetul inimii. Și totuși, uneori face excepție. Din motive care nu ne sunt împărtășite. Sunt de bună seamă întemeiate. Căci logica divină e una infailibilă.

În loc de concluzii

În ipostaze asemănătoare celor evocate în pericopă ne regăsim adesea și noi. Îmi doresc și vă doresc să nu ne identificăm niciodată cu tămăduitul în ipostazele posedării. Doar în cele ale vindecaților. Dar parcă există momente în viața noastră când suntem aidoma Gherghesenilor. Când buzele noastre ar vrea să-L roage ceva pe Stăpân. Să plece de la noi. Căci nu-i găsim locul între atâtea mărunțișuri câte vin să ne apese existența. Inima noastră e plină. Însă nu ca și o casă demnă de locuit. Mai degrabă ca o debara în care un gospodar dezordonat a înghesuit acolo de-a valma, felurite unelte. De bună seamă, nu ne-am simți bine ca cineva atât de important să se sălășluiască acolo. Ca atare, e mai comod să alegem să plece, decât să facem curățenie. Să nu fie nouă aceasta! Să cerem lui Hristos să vină și să-și facă locaș la noi. Și dacă ne găsește în dezordine, să nu ne rușinăm să-I cerem ajutorul. Or fi în inima noastră toate de-a valma, dar în câteva clipe, El le poate pune în ordine. Nu porcii avuțiilor sunt cei care trebuie să primeze, ci Domnul. De-l vom avea pe El, toate celelalte se vor adăuga nouă. De nu, în mocirla unor suflete murdărite de patimi, vor veni să se scalde diavolii. Iar acest lucru nu-i de dorit cu niciun chip. Îndrăzniți!