Evanghelistul Luca ne-a transmis pilda bogatului și a săracului Lazăr. Ceea ce ne atrage în mod special interesul nu este atât punctul eshatologic la care se referă, foarte înfricoșător, cu adevărat, cât nenorocirea care îl însoțește pe cel osândit. Totodată se descoperă existența unui loc de pedeapsă și de chinuri pentru cei care au căzut din credință și din cucernicie, și prin urmare trăiesc în mod păcătos. Domnul nostru numește aici acest loc simțit „iad” și „loc de chin” și, în altă parte îl numește „gheenă”, „iezer de foc” și „foc nestins”, „întunericul cel mai dinafară”, „scrâșnirea dinților” și „vierme neadormit”. Toate acestea înseamnă un loc, un spațiu concret și un locaș de pedeapsă, unde cei care s-au făcut vinovați cât timp au fost în trup vor fi închiși ca să sufere consecințele intențiilor și faptelor lor în viața lor de aici și, mai ales, cei care au fost întru cunoștința binelui și a legii dumnezeiești prin conștiință și prin pilda oamenilor iubitori de Dumnezeu.

Voiam să subliniez și altceva. Pe lângă chinurile exterioare care îl înconjurau pe bogatul osândit, adică focul care ardea atât de puternic, încât să-l facă să creadă că și numai o picătură de apă i-ar fi dat mângâiere, totuși mai era și altceva la fel de înfricoșător care îl biciuia neînduplecat. Erau patimile învinuitoare, întregul om vechi. Legea osândită a răului obicei atotcuprinzător, întreaga opoziție față de dragoste, vălul asprimii și al nemilostivirii, interesul propriu pătimaș și bolnav, tirania iubirii de sine. Adică exact acele patimi pe care le-a cultivat în această lume cu nepăsare, fără nici o încercare de eliberare din acestea. Toate aceste fiare rele l-au însoțit și în cealaltă, ca permanentă moștenire a lui. Cum s-a arătat, întâiul atac a fost cel al pizmei, care este odrasla nemilostivirii. Nu suportă să-l vadă pe săracul Lazăr de odinioară, acum foarte bogat, în sânurile odihnei și ale fericirii. „Scoate-l, părinte Avraame, pe Lazăr din sânurile tale, nu pot să-l văd, îmi este mie un alt chin mai mare decât focul care mă arde. Scoate-l și trimite-l aici la mine”. Ce mângâiere ar putea să-i dea un mic deget muiat în apă? Din aceasta înțelegem cât de cumplit este chinul, încât o singură picătură de apă ar fi socotită mângâiere, dar vedem aici și temeiul pizmei, patima care tiranisește, care nu poate să vadă fericirea celui urât. După ce Avraam a respins în mod potrivit această cerere irațională, patima nu ceda. „De vreme ce nu poate veni aici la mine, trimite-l pe pământ, de ajuns îmi este să nu-l văd în odihnă.” Dar nu cumva era numai pizma? Despotismul și puterea îl silesc să uite că acum au trecut tiraniile de pe pământ și Lazăr nu mai este săracul și nepricopsitul de altădată, ci este fiul lui Dumnezeu după har, care nu are nevoie de ajutor omenesc. Cât de vrednice de râs sunt patimile! Cât de vrednic de râs este omul când este stăpânit de patimi! Nesmerit și egoist în lumea aceasta, nepocăitul bogat și acolo în amarnicul loc al osândei lui, vrednic fiind de toată întristarea și plânsul, deși nu mai are nici o putere, se arată poruncitor. Cu adevărat în iad nu este pocăință, nici schimbare. Ceea ce va rodi cineva în acest stadion al vieții de aici, aceea îl va însoți veșnic! Aceasta am subliniat-o adeseori. Ne referim aici la aceasta iarăși ca la o poziție importantă care ne preocupă în mod real. Patimile nu sunt numai tiranii noștri neîmblânziți în veșnicie! În afara trupului nostru ele ne apasă la învinuirea chinuitoare în fața paznicilor veșnici ai iadului, dar și pe dinlăuntru ne chinuiesc nebunia și iuțimea patimilor sălbatice pe care le-am câștigat ca o pradă rușinoasă prin viața trândavă și fără luare aminte!

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)