În această viaţă putem fi siguri de un singur lucru: că vom muri cu toţii – în afară de cazul în care cea de a doua venire a lui Hristos ar avea loc înainte. Moartea este singurul eveniment determinat, inevitabil, la care se poate aştepta omul. Şi dacă încerc s-o uit, să-mi ascund caracterul ei inevitabil, nu am decât de pierdut. Adevăratul umanism nu poate fi separat de conştiinţa morţii; numai înfruntând şi acceptând realitatea morţii ce va veni pot deveni cu adevărat viu. Cum observa D. H. Lawrence, „fără cântecul morţii, cântecul vieţii este ridicol şi fără nici un farmec”. Ignorând dimensiunea morţii, lipsim viaţa de adevărata ei măreţie.

Dar acest realism şi hotărârea de a-i da morţii un sens nu trebuie să ne facă să ignorăm cel de al doilea aspect: caracterul tainic al morţii. Oricât de multe ne-ar spune diferitele tradiţii religioase, tot nu înţelegem mai nimic despre „această ţară necunoscută din care niciun călător nu se mai întoarce...”. Este adevărat, cum remarca şi Hamlet, că frica de moarte „zăpăceşte voinţa”. Trebuie să rezistăm tentaţiei de a căuta prea departe şi de a spune prea multe despre ea. Moartea nu trebuie banalizată. Este ea un fapt inevitabil desigur, dar este şi o mare necunoscută.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, p. 20)