Este cunoscut faptul că în epoca mai veche această expresie, imitarea lui Hristos [μίμησις Θεοῦ, Ιmitatio Christi], nu se arată cu atâta claritate în limba Părinților. Și aceasta, fie din pricina unei acribii teologice apofatice, fie pentru diferențierea de tradiția bisericească apuseană, fără ca aceasta să însemne că și practic a lipsit imitarea îndeaproape a vieții pilduitoare și atotvirtuoase a Domnului nostru. Exemplul lui Moise la rug, unde din evlavie și-a reținut privirea să se înalțe pe când vorbea cu Dumnezeu, a fost hotărâtor poate pentru Părinți: „Dar Moise și-a întors fața lui, căci se sfia să privească înaintea lui Dumnezeu”.

Înțelesul literal al imitării lui Hristos se arată a fi contradictoriu, din pricina diferenței dintre omul trecător și muritor și Dumnezeu cel necuprins și transcendent – dar nu se pune aici problema cercetării sau descrierii dumnezeieștii firi și ființe. Dumnezeu cel prin fire neapropiat și necircumscris și neconceput S-a descoperit prin dumnezeieștile energii și lucrări și S-a făcut cunoscut oamenilor, provocându-i pe ei la imitarea bunătății și iubirii Lui. Prin fire, puterea omenească este foarte limitată ca să poată imita energiile dumnezeiești, dar dumnezeieștile energii înseși – pe care le numim printr-un singur cuvânt, har dumnezeiesc – împlinesc orice neputință omenească, încât omul poate toate întru Hristos, Cel care îl întărește[1]. Adevărata și desăvârșita Întrupare a Cuvântului lui Dumnezeu a completat și întregit firea omenească prin asumarea ei de către Cuvântul Lui Dumnezeu, încât nu numai că s-a putut înfăptui dumnezeiasca imitare, ci s-a desăvârșit și scopul vieții.

Condiția inițială a creației omului, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, a fost replăsmuită prin Întruparea dumnezeiască, iar sensul imitării lui Dumnezeu a devenit ținta centrală a menirii omului. Theantropizarea[2], intrând în sfera menirii universale și a datoriei, convinge pe oricine vrea că poate, cu harul lui Hristos, să devină și să se simtă ca „moștenitor al lui Dumnezeu și împreună-moștenitor cu Fiul Lui”. Cu îndrăznire, Sfântul Pavel îndeamnă pe fiecare la imitarea lui Dumnezeu ca la o datorie de obște. Fiți următori ai mei, precum și eu al lui Hristos. Și când cei șovăielnici își arătau nedumerirea, le dezvăluia cum se poate reuși aceasta: Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință[3], precum și Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește[4].

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de Laura Enache, în curs de editare la Editura Doxologia)

[1] Cf. Filipeni 4, 13.

[2] Termen compus din Θεός (Dumnezeu) și ἄνθρωπος (om), care înseamnă acțiunea de a deveni cineva dumnezeu-om, adică de a fi îndumnezeit.

[3] Filipeni 2, 13.

[4] Filipeni 4, 13.