Deoarece satul nu avea preot, cheile bisericii parohiei Sfântul Gheorghe le avea micul Iacov. Oamenii îl vedeau în biserică mișcându-se cu multă evlavie, dar și cu multă familiaritate, ca și cum ar fi fost în casa lui. Aici se simțea el în largul lui și nimeni nu se mira văzându-l atât de des în biserică.

Toate acestea au conlucrat astfel încât, cam de la nouă ani, micul Iacov a devenit treptat scăparea locuitorilor simpli și săraci – mai mult a refugiaților. Medicii erau departe și voiau bani, care nu existau, iar părintele Tudose era în alt sat. Dar toți erau încredințați că în afară de Liturghie, celelalte – rugăciuni, exorcisme – le putea face și micul Iacov.

Așadar, au început să-l cheme ori de câte ori se întâmpla ceva rău. Se îmbolnăveau animalele? Îl chemau pe micul Iacov să le citească și se făceau bine. La fel la copiii cei mici. Chiar și la femeile ce nu puteau naște îl chemau pe micul Iacov. Se ducea cu untdelemn de la Sfânta Parascheva, de la Sfântul Gheorghe și de la Sfântul Haralambie, ungea ușa casei în chipul crucii, se ruga și pleca, iar femeia se ușura.

De la biserica satului avea Molitfelnicul și de acasă, Ceaslovul. În cazurile de boală, atunci când îl chemau să citească rugăciuni, pe când era mai mic, de 10-11 ani, citea orice se întâmpla, orice rugăciune ce se ivea la prima deschidere a acestor două cărți, deoarece nu putea judeca de fiecare dată exact ce rugăciune trebuie pentru cazul respectiv. Adeseori rostea rugăciuni alcătuite de el.

(Stelian Papadopulos, Fericitul stareț Iacov Țalikis, starețul Mănăstirii Cuviosului David, traducere de Ieromonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 45-46)