„Începutul vieții duhovnicești este simțirea păcatului propriu. Omul simte că este mai jos și mai rău decât animalele și netrebnic de dragostea lui Dumnezeu. Aceasta este o stare fiziologică (normală, firească) și este în­suflețită de harul lui Dumnezeu. Este trăirea iadului, care este teologizarea în negativ a luminii strălucitoare. În lumina lui Dumnezeu vedem starea noastră, ni se face clară imaginea unei limpeziri, de vreme ce în spatele acesteia există lumină. Trebuie să ne neliniștim atunci când nu simțim pa­timile ce există în adâncul nostru.”

„Părintelui Siluan i s-au descoperit cuvintele: «Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui». Cu harul lui Dumnezeu simțim iadul și flăcările lui nu doar în suflet, ci chiar și în trup. Acesta este un dar rar al lui Dumnezeu. Legea vieții duhovnicești este că întâi trăim în negativ darul lui Dumne­zeu, ca o strălucire, și apoi în mod pozitiv, ca o lumină. Prin strălucirea aceea, prin focul acela, au trecut toți sfinții mari. Rămânem acolo atât cât răbdăm în cadrul iadului. Când vine deznădejdea, ne depărtăm puțin, cu nădejde la Dumnezeu. Flăcările iadului ard patimile, și acest foc se transformă în dumnezeiască lumină.”

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, pp. 194-195)