Ne întoarcem cu Domnul de dincolo de Marea Galileei, din ținutul unde porcii par mai importanți decât oamenii. Gadara a rămas în spate. Și nu prea. Atingând țărmul, Domnul Hristos este întâmpinat în Capernaum de un slăbănog ce zăcea pe pat. E greu de vizualizat cum poate un om care zace să întâmpine, dar lecția acestei Evanghelii este: omul îi ține calea lui Dumnezeu prin oameni! În „cetatea Sa” (Matei 9, 1). Grupul acela de „purtători de frate” (adelphofori) s-o fi așezat „strategic”, cum am spune astăzi. Cel mai lesne pe podul ce lega micul port de oraș. Știind că numai pe acolo putea Să treacă. Sau pur și simplu l-au cărat iarăși la casa soacrei lui Petru. Pare un grup întârziat. Bolnavul lor pare unul de care și-au adus aminte în ultima clipă. El nu e prezent în valul de vindecări amintit în capitolul 8 – în care includem și demonizații din Gadara. Dar deschide două dintre cele mai impresionante momente ale Vieții pământene a Mântuitorului: vindecarea femeii cu scurgerea de sânge (semnul vindecării unei feminități rănite) și învierea fiicei lui Iair (vindecarea unei tinereți ucise). 

Omul e singuratic, dar nu singur. Zace. Dar este remarcat de oamenii aceștia care-l poartă la Iisus. Lui Iisus nu-i trebuie altă mărturie. Îi poruncește cu o dragoste care se simte din ton, oricât de aspru sau spectacular am citi noi Evanghelia aceasta în locașul de cult: „Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2). Mi se pare fundamental să ascultăm cu inima porunca Domnului Iisus Hristos: „Îndrăznește, fiule!”. Și s-o extrapolăm către fiecare dintre noi în parte și către omenitate în întregul ei. Îndrăznește, omule! Este Singurul care în suferință ne încurajează îndrăzneala. Și ne și acordă spațiul vindecării ei: iertarea păcatelor! De câte ori nu auzim reacția cărturarilor rostită în sinea lor, dar auzită de Dumnezeu-Omul: „Acesta hulește!”. Așa este mereu când Domnul nu face ceva conform cu ceea ce gândeau ori interpretau ei. Parcă astăzi mai mult ca oricând și se reproșează de cititorii în carte că hulești când nu reduci creștinismul la mentalitatea îngustă a neiertării, a purismului afectat. Hulești când încurajezi oamenii să trăiască, hulești când nu îngădui să fie jignit ori batjocorit nimeni în numele Ortodoxiei, hulești când te apleci către cel aflat în nevoi cu timp și fără timp pentru că, nu-i așa, încalci programul de lucru al lui Dumnezeu. 

Din dialogul cu Hristos, cărturarii nu înțeleg nimic. Hristos se supune analizei de hulă din gândurile lor. Și trece peste vestirea iertării păcatelor la împlinirea minunii recuperării fizice a bolnavului. Domnul nu avea să dovedească nimic. Nu are obligații, cum mai credem și noi uneori, să ne arate că El este Cel ce este. O face cu „boieria” absolută a lui ca Dumnezeu-Omul. Știind bine cum răutatea gândului poate ucide vindecarea aproapelui, Hristos poartă dialog cu gândurile meschine ale unor oameni care se credeau cunoscători. Îi simte. Descoperă în adâncul inimii lor zgura de fățărnicie a omului care chiar crede că le știe pe toate. Nu! Vindecarea slăbănogului nu este un „bobârnac” peste nasul prea mare al cărturarilor. Ci e un gest profetic, în cel mai deplin sens al cuvântului. Ne ajută să înaintăm. Vedem cum lucrează iertarea noastră de către Dumnezeu în fața scrupulelor și meschinăriilor ideologice ale celor din jur. Și vă spun asta ca un cărturar ce sunt. Viața duhovnicească îți dovedește deseori ca preot că lecția o primești de la cel în suferință și de la cel păcătos care abia descifrează liniile caligrafiei pocăinței. Sinceritatea din adâncuri care sfărâmă masca de siguranță care lipește pe cărturar de fariseu în hora judecății aproapelui. Iertarea lui Dumnezeu descoperă firii umane pragul Raiului. Pe care nu-l putem trece fără El.

Vindecarea slăbănogului amuțește cărturarii. Lasă fără cuvinte pe amărâtul ridicat din patul suferinței. Nu-i auzim glasul nici cerând și nici negociind vindecarea, de te întrebi dacă nu cumva fusese și mut și nici nu știa vorbi. Dar oferă, tot profetic, rostire plină de adevăr mulțimii. Ele s-au înspăimântat și au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere (Matei 9, 8). Nu înțeleseseră, datorită spaimei cred, nimic din Prezența de dinaintea lor. Erau în fond frații de ape în oglindă a celor din ținutul Gadarei. Aceia când au aflat de vindecarea demonizaților și „suicidul” porcilor, au ieșit din cetate să-L vadă, dar L-au rugat să iasă din hotarele lor (Matei 9, 34). E finalul Evangheliei din duminica trecută. Aici oamenii par altfel, dar același joc perfid al înfricoșării îi duc la aceeași concluzie. Nu văd pe Dumnezeu decât ca pe o sursă de putere și nu pe Dumnezeu-Omul Care este Puterea. Nu-i de mirare! Întreaga cultură a vindecării veacurilor acelora – dinspre Roma ori Damasc, dinspre Ierusalim ori Alexandria – era una a taumaturgiei ce acționa ca o forță din afară. Taumaturgul venea și făcea spectacular astfel de vindecări, trăind, oarecum, din spectacolul oferit. Hristos Domnul vine și „deșurubează” viziunea aceasta. El spune de fiecare dată, cu fiecare vindecare, că din vindecarea lăuntrică a omului se naște libertatea „acordată” de om lui Dumnezeu de a-l vindeca. Pentru că Domnul nu lucrează fără noi. Cu atât mai puțin împotriva noastră. 

Impresionanta legătură dintre iertare și vindecare se vădește în viețile noastre cotidiene când încercăm să vindecăm o rană din noi prin judecarea unuia de lângă noi. Faptul că descoperi un păcătos cel puțin la fel de mare ca tine în apropierea ta, pare că te răcorește, te face să crezi că nu ești cel mai rău dintre oameni. Aici este jocul înspăimântării noastre ca oameni pentru că acelora pare că nu li se întâmplă nimic, în timp ce ție ți se întâmplă toate nefericirile. Ceea ce ne spune Evanghelia este opusul a ceea ce noi deseori, parcă prea des, gândim. Mântuirea nu este realizabilă prin comparație și fără vederea lui Dumnezeu – adevărata theoria. Teoriile noastre etice sunt sumbre și ucigătoare de morală. A fi iertat înseamnă să vezi că Dumnezeu te vede în căderea ta și află o cale prin care să conlucreze cu tine pentru a te mântui. Gândirea cărturarilor defăimează acest adevăr. Ei fiind oamenii cărții pure, uită semnele de punctuație prin care Dumnezeu schimbă vieți. 

Nu e o glumă exercițiul pe care vi-l propun. Gândiți-vă. Fiecare dintre noi avem în viață câte un prieten sau un dușman bolnav. Greu. Unii avem mai mulți. Alții răspund de saloane întregi cu muribunzi. Încercați să vă închipuiți cum intră dimineața Hristos în locul unde zac nefericiții aceia, sărmanii aceia. Și că El poate ierta numai pe aceia pe care noi nu îi judecăm! Și că vede adânc, adânc de tot, în inima noastră care nu întotdeauna e așa adâncă precum credem. Ce ziceți? Câți ar pleca vindecați și din iertarea noastră, nu doar din aceea a lui Dumnezeu? În ciuda faptului că sunt înceți și nu ne mai pot vorbi, că locul în care stau e atins de miasmele grele ale bolii, că ne sâcâie cu prea multele lor schimbări de fire ori cu nevoile lor imediate. Că uneori ne-au dușmănit și ne-au umilit prin atitudini. Fruntea sus! Atât valorăm ca oameni, câți oameni reușim să iertăm! Îndrăznesc a spune: faceți-vă ucenicii lui Hristos prin iertare!