În 1979, la cererea românilor din Torino, ia ființă Parohia „Sfânta Cuvioasă Parascheva”. Ne aflăm la 40 de ani de la acest moment. Ce ați putea spune?

Dacă ar trebui să caracterizez cei 40 de ani de slujire preoțească, i-aș împărți în două: în prima parte, un suspin adânc, deoarece eram extrem de puțini și aveam sentimentul că preoția mea este risipită. La această neliniște se mai adăuga și faptul că puținii creștini care participau la slujbe nu erau uniți, deoarece aceasta era maniera prin care oamenii vremii căutau să dezbine. Iar cea de-a doua parte, a fost tot un suspin, pentru că eram prea mulți...

În acea vreme, parohia noastră avea titulatura: „Parohia Sfânta Parascheva din Torino, Piemonte, Vall d’Aosta și Liguria”. Astăzi, pe această suprafață se află zeci de parohii și câteva protopopiate. Îmi amintesc că am cumpărat un microbuz cu nouă locuri, în care îi luam pe creștinii care mă ajutau la strană și ce-mi trebuia pentru slujbă și ne deplasam în diverse localități: Genova, Ivrea, Casale Monferrato, Aosta. Mergeam ca să propovăduim cuvântul Domnului, să slujim o Vecernie, o Sfântă Liturghie. La Paști, spre exemplu, slujeam Învierea la Torino, apoi alergam în trei – patru locuri pentru a duce această bucurie și altor persoane care ne așteptau.

Părinte, ce înseamnă să formezi o parohie în diaspora în anii 1980?

În vremea aceea era dificil să pui bazele unei noi comunități. Oamenii nu aveau această conștiință, deoarece ei n-au venit în Italia pentru că le lipseau bisericile; lor le lipseau bănuții. Apoi era dificil și în privința lăcașului de cult, deoarece nu eram priviți cu multă simpatie.

În ceea ce mă privește, urmând un pic și exemplul părintelui Traian Valdman, atunci când mergeam pentru a oficia diverse slujbe: botezuri, cununii, înmormântări, etc., căutam să intru în contact cu oamenii. Apoi, îi sfătuiam să aleagă un reprezentant, întocmeam un proces verbal, cu semnăturile celor care doreau să se înființeze parohia, după care eu îl înaintam episcopului român de la Paris. Iar ultimul pas era acela de a ne prezenta la notar pentru a înregistra documentul. Întotdeauna specificam faptul că parohia nu va avea nicio adeziune politică, ci se formează pentru a răspunde exigențelor spirituale ale românilor de pe aceste meleaguri.

Am observat că aveți în sfântul lăcaș câteva tablouri cu chipurile unor credincioși. Despre ce este vorba?

Tablourile acestea le-am pus în acest colț deoarece ei sunt oamenii care ne-au ajutat să formăm comunitatea. Deși au plecat dintre noi, totuși rămân în inima noastră prin ceea ce au făcut.

Acești oameni au fost pionierii și cei care au inițiat lucrarea de strângere de semnături pentru înființarea parohiei Sfânta Parascheva, în 1978. Rădăcinile comunității noastre se nasc într-o zi de vineri, la o sfeștanie, când împreună cu părintele Traian Valdman am mers în casa unei românce, tanti Didina și zio (trad. unchiul) Luca, și am mâncat cartofi cu salată și am început să ne amintim de România și de frumusețile ei. În acest context s-a născut gândul și intenția de a ne revedea și de a constitui această comunitate. Pe lângă aceștia, aș mai menționa familia Belli. Acești oameni ne-au adoptat ca pe proprii lor copii și ne-au purtat de grijă încât sensul recunoștinței noastre este întotdeauna sub nivelul pe care l-ar merita.

Ați menționat numele câtorva italieni care v-au ajutat să puneți bazele parohiei. Să înțeleg că în acea perioadă nu erau doar români prezenți la sfintele slujbe.

Am fost hirotonit, în 1979, în biserica „San Michele”, într-o comunitate de italo - albanezi. La acea slujbă au participat foarte mulți italieni care doreau să vadă modul în care slujim noi. La început, în biserica noastră, erau jumătate italieni, jumătate români. Pentru mine nu era nicio dificultate să fac o mare parte din Liturghie și să predic în limba italiană. Timp de doi ani cât am urmat cursurile de doctorat, la Universitatea Catolică „Sacro Cuore” din Milano, am citit mult în limba italiană, fapt pentru care am avut posibilitatea de a comunica cu multă ușurință și de a le explica celor interesați și aspecte mai dificile în legătură cu Ortodoxia. Aceasta era situația în biserica noastră la început, deoarece erau foarte multe românce căsătorite cu italieni. Însă această legătură a noastră cu italienii s-a șubrezit odată cu sosirea masivă a românilor.

În perioada anilor 2000 erați singurul preot din Torino, moment când foarte mulți români au venit în Italia. Cum ați făcut față acestui aflux de creștini?

Am încercat să le fiu alături conaționalilor noștri în toate situațiile. În acea vreme, românii veneau în Italia fără acte, iar problema cea mai mare pentru ei era a „foii de sejur”, permisul de ședere. Deși erau mulți fără permis, eu încercam să îi ajut deoarece nu puteam să privesc la oameni dacă au sau nu documentele în regulă, pentru că nu era competența mea, ci priveam la suferința lor. În acest sens am improvizat, în jurul bisericii vechi, câteva camere abandonate pe care le-am transformat în dormitoare. Am fost ajutați de multe ori de Asociația „San Vincenzo” din Torino, care se ocupă cu ajutorarea oamenilor nevoiași. Tot în colaborare cu ei, în fiecare duminică ofeream în fața bisericii o masă pregătită. Apoi, îmi amintesc că într-un an s-a dat un decret prin care celor care au intrat în Italia fără permis, li se permitea să se pună în regulă dacă aduc un document prin care demonstrau că s-au aflat la „data de...” în Italia. În acest context, am umplut o ladă de pomelnice, (pomelnicele noastre au numele de familie, cei pomeniți și data) și m-am dus cu ele la primărie. Când m-au văzut italienii, au început să râdă cu multă îngăduință, dar ne-au ajutat.

Menționați principalele schimbări ale comunității pe care o păstoriți, făcând o paralelă între anii 1980 - 2000 – prezent.

Este o întrebare dificilă, pentru că nu m-am ocupat să văd evoluția parohiei. Eu cred că pentru preot n-ar trebui să fie o problemă fundamentală prezența numerică în biserică, ci prezența orantă, prezența de rugăciune. Cât de mult îi ajuți pe oameni să se roage? Cât de mult reușești să te apropii împreună cu ei de Dumnezeu?

Tristețea cea mare este că mulți se lasă prinși de frenezia acestei lumi moderne, de această accelerare a lucrurilor din viața lor, care duce la superficialitate. „Graba, strică treaba”, zice expresia românească și foarte mulți dintre noi ne lăsăm prinși de materialism și de aici ne vin ispitele. Întotdeauna am încercat să-i învăț pe cei care vin la biserică să caute să-i ajute pe cei din jur fără a primi mulțumiri.

De-a lungul timpului ați interacționat cu numeroși italieni. Cred că ați putea să ne spuneți cum sunt percepuți românii de către aceștia?

Voi începe cu un exemplu foarte banal. A fost cândva „Cronica neagră” a Piemontului. Publicație care prezenta doar cazurile negative în care erau prezenți românii. La un moment dat s-a făcut o manifestație de protest împotriva românilor, în fața primăriei din Torino. Eu nu m-am implicat niciodată în astfel de activități, dar am urmărit cu atenție mersul lucrurilor. Îmi amintesc că a ieșit primarul din vremea aceea și le-a vorbit manifestanților, spunându-le: „Să nu vă așteptați ca să vă aprob doleanțele dumneavoastră. Atât doresc să spun: români, să nu plecați, deoarece dacă plecați voi, Italia va avea o mare problemă”.

Celelalte aspecte ale colaborării noastre, în sensul bun al cuvântului, se referă la relația pe care o avem cu majoritatea creștinilor, care sunt catolici. Am avut o atitudine de recunoștință sinceră, fără să ajungem vreodată la compromisuri de natură dogmatică, liturgică sau de alt domeniu. Eu am încercat mereu să particip la întâlnirile lor, să le vorbesc atât despre valorile credinței noastre ortodoxe, cât și despre valorile poporului nostru român.

Ocrotitoarea parohiei este Sfânta Parascheva. Ați simțit ajutorul Cuvioasei de-a lungul timpului?

Întotdeauna! Noi am plecat din țară cu binecuvântarea a trei mari duhovnici: părintele Paisie Olaru, părintele Ilie Cleopa și părintele Constantin Galeriu, cel din urmă ne-a botezat primii copii și era și duhovnicul nostru. Când am plecat, părintele Paisie ne-a spus: „Să fiți ca două lumânări! Să luminați și să încălziți!” Nu știu dacă am luminat sau am încălzit, dar de topit, ne-am topit, pentru că am ajuns la bătrânețe și neputințele au apărut. Părintele Cleopa, cu vocea lui sfătoasă: „Dacă te trimite Patriarhia, du-te!”. Și, nu în ultimul rând, părintele Galeriu: „Gheorghiță, eu te cunosc de multă vreme. Du-te tu, tată!” Înainte de a pleca, am fost la Sfânta Parascheva, am sărutat sfintele moaște și am plecat. Nu m-am gândit niciodată că voi pune sub ocrotirea Sfintei prima parohie din Piemonte.

Veneam într-o seară de la Genova spre Torino, cu părintele Traian, deoarece făcusem o slujbă și ne gândeam ce Sfânt să alegem pentru parohia care se va înființa la Torino. Eu mă gândeam la Sfântul Gheorghe, la Sfântul Dimitrie, dar părintele Traian mi-a propus Sfânta Parascheva. Tocmai în acea seară am avut o întâlnire cu doamna Didina Parascheva, despre care v-am vorbit adineaori, care auzind ce Sfântă dorim să punem ca ocrotitoare parohiei, s-a bucurat mult și ne-a promis că se va implica cât va putea pentru înființarea comunității.

Atunci când vin la biserică oameni de la Iași, îi rog ca la întoarcere să meargă și să se închine la racla Sfintei, pomenindu-ne și pe noi. O simțim pe Sfântă foarte aproape, mai ales în momentele dificile. De pildă, am avut foarte multe probleme în achiziționarea bisericii unde ne aflăm în prezent. La un moment dat, am obosit și am rămas într-o seară plângând în biserică și am zis: „Fă tu, Doamne ceva! Probabil ți-am cerut prea puțin să intervii. Și tu, Sfântă Parascheva, ajută-ne!”. Peste câteva zile am primit un telefon prin care mi s-a spus că s-a deblocat situația și că putem achiziționa lăcașul de cult.

În încheiere, ce sfat le oferiți românilor care se află în Italia?

Am citit undeva, nu-mi amintesc acum unde, despre Sfântul Ioan Evanghelistul care, la bătrânețe, înconjurat fiind de către ucenici, aceștia îl rugau mai mereu să le mai spună câte ceva despre Iisus. La această cerință, Sfântul Ioan le repeta mereu cuvântul pe care-l găsim în Evanghelie: „Să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit Eu pe voi!” Nu cred că există un testament de lăsat cuiva mai profund decât aceste cuvinte ale Mântuitorului, de a ne iubi unii pe alții, după cum ne-a iubit El. Eu am această stare sufletească, în nevrednicia mea, a lui Moise de pe Muntele Nebo, care privea poporul care mergea spre Țara Făgăduinței. Acum, după 40 de ani de slujire a lui Dumnezeu în Italia, mă minunez, deoarece nu visam la ceea ce Dumnezeu a binecuvântat să se realizeze în biserica noastră din afara granițelor.