Pe 10 noiembrie 2023 a avut loc, în biserica unde slujesc, a Parohiei „Sfântul Andrei” din Iași, un prim dialog din ceea ce se dorește a fi o serie cât mai lungă de întâlniri puse sub genericul: „Întrebări existențiale”. Am plecat de la premisa că avem nevoie să reînvățăm mirarea și să redescoperim frământarea. Să fim încurajați să căutăm, să cercetăm, să interogăm. Pentru prima întâlnire am ales două texte ca reper, ca motto, ținând cont de cei doi ocrotitori ai bisericii noastre, Sfântul Apostol Andrei și Sfântul Mare Mucenic Mina.

Primul ne relatează momentul în care Sfântul Apostol Andrei și Sfântul Apostol Ioan Îl urmează pe Mântuitorul: „Iar Iisus, întorcându-Se şi văzându-i că merg după El, le-a zis: Ce căutaţi? Iar ei I-au zis: Rabi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti?” (Ioan 1, 38).

Al doilea text l-am extras din viața Sfântului Mare Mucenic Mina, cel care s-a întors din pustie ca să-L mărturisească pe Hristos înaintea celor ce jertfeau idolilor: „Acel praznic (jertfa adusă idolilor, n.n.), văzându-l Sfântul Mina mai înainte cu duhul, s-a aprins de râvnă după Dumnezeu, și lăsând munții și pustietatea, a venit în cetate și în mijlocul priveliștii a stat la un loc înalt, unde putea fi văzut de toți, și a strigat cu glas tare: «Venit-am către cei ce nu mă caută pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine»”.

Dumnezeu și omul – interogativi

De altfel, să ne aducem aminte că istoria omenirii începe cu o interogație: „Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Adame, unde eşti? »” (Facerea 3, 9). Întrebare la care, peste veacuri, i se răspunde tot cu o întrebare... de pe Cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46).

Cineva a avut curiozitatea să facă o mică statistică și a constatat că, în Evanghelii, Iisus a primit 187 de întrebări, dintre care a răspuns poate la opt – dar, la rândul Său, a adresat 307 întrebări. Nu am verificat acest lucru însă, cu siguranță, sunt mai multe întrebări decât răspunsuri. Încât, iată că și interogațiile au rostul de a ne călăuzi, de a ne pune pe Cale.

În cartea lui Iov, spre exemplu, după ce acesta își plânge condiția și ridică o serie de nedumeriri înaintea prietenilor săi, Dumnezeu vine nu cu răspunsuri, ci cu o rafală întreagă de întrebări, cum ar fi: „Atunci Dumnezeu i-a răspuns lui Iov, din sânul vijeliei, şi i-a zis: «Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune? Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi Eu te voi întreba şi tu Îmi vei da lămuriri! Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui. Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat?»” (Iov 38, 1-5).

Părintele Arsenie Papacioc, mergând pe o mai veche tradiție, spunea: „Mântuirea la Dumnezeu se capătă întrebând”. Variantă a mai popularului: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”. Sentința nu are doar înțelesul că trebuie să cerem sfat, binecuvântare, îndrumare, ci și că avem nevoie să căutăm adânc în noi înșine încredințare, să fim vii în scrutarea interogativă a celor dinlăuntru și din afara noastră.

Ce sau pe Cine căutăm?

Toate aceste căutări, interogaţii, au o ţintă şi un reper, totodată: pe Dumnezeu-Cuvântul. Folosim cuvintele ca să decriptăm, să sesizăm, să pipăim chiar prezenţa Sa în creaţie, precum ne încredinţează şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Ascunzându-Se pe Sine pentru noi în chip negrăit în raţiunile (logoi) lucrurilor, Se face cunoscut în chip proporţional prin fiecare din cele văzute ca prin nişte semne scrise, întreg deodată, în toate atotdeplin şi întreg în fiecare şi nemicşorat; Cel nedivers şi pururea la fel, în cele diverse; Cel simplu şi necompus, în cele compuse; Cel fără de început, în cele supuse începutului; Cel nevăzut în cele văzute şi Cel nepipăit în cele pipăite. Sau fiindcă pentru noi cei groşi la cugetare a primit să Se întrupeze şi să Se întipărească (să ia chip) în litere, în silabe şi cuvinte, ca din toate acestea să ne adune încetul la Sine pe noi, cei ce urmăm Lui, uniţi în Duh, şi să ne ridice la înţelegerea simplă şi liberă de relaţie, aşa de mult concentrându-ne pe noi pentru Sine în unitatea Sa, pe cât de mult S-a desfăşurat pe Sine pentru noi, prin pogorământ” (Ambigua 33, PG 91, 1285C-1288A, trad. rom. D. Stăniloae, PSB 80, 1983, pp. 247-248).

Căutările filosofilor

Şi în filosofie, dintotdeauna, întrebările au jucat un rol esenţial. În „Dialogurile” lui Platon vedem cum Socrate, printr-o succesiune de întrebări adresate interlocutorului, îl duce pe acesta în aporia, care înseamnă „cale fără ieşire, impas, dificultate”. Dar nu e drum înfundat ci, prin conştientizarea propriei ignoranţe – „ştiu că nu ştiu nimic” – se pune început bun pentru a gusta din adevărata cunoaştere. 

În metafizica modernă, punctul de plecare al oricărei cugetări este, în formularea lui Martin Heidegger: „De ce este, de fapt, fiinţare, şi nu mai curând nimic?”.

Ca student la Filosofie, am avut multe de învăţat despre a întreba. Poate cel mai relevant a fost episodul relatat de unul dintre profesorii mei care a mers, în tinereţe, la Păltiniş, dar nu îndrăznea să-l întrebe nimic pe filosoful Constantin Noica. Acesta din urmă i-a replicat: „Îndrăzneşte să întrebi, nu te teme că întrebările tale ar fi proaste. Întrebările bune conţin şi răspunsul în ele, dar cele proaste, nu. Acestea sunt cele mai provocatoare”.

Întrebări, nu curiozități

O precizare importantă. La întâlnirile noastre, prioritate absolută au întrebările „care (ne) dor”, nu cele izvorâte din simplă curiozitate. Citez un cuvânt al Părintelui Marius Ciobotă care surprinde admirabil diferenţa dintre cele două demersuri: „Se pun multe întrebări în lumea aceasta, dar numai în jurul unora gravitează viaţa noastră. Cu toate acestea, a formula întrebări nu e totuna cu a te întreba. Curiozitatea stă, valoric, sub interogativitate. Prima poate fi adesea un simplu interes faţă de tot, enciclopedic, pe când a doua scoate la iveală un climat al conştiinţei, o stare investigativă de profunzime a acesteia. Una e să vrei să ştii cât mai multe din toate domeniile şi alta e să cauţi febril şi persistent la rădăcinile existenţei, încercând neobosit să-i pătrunzi tainele. Sunt trepte diferite ale cunoaşterii, angajări de intensitate inegală a fiinţei” (Marius Ciobotă, „Taina Evangheliei: scurte glose duminicale”, Editura Spandugino, Bucureşti, 2021, p. 174).

În loc de epilog

Trăim într-o societate în care nu mai sunt încurajate spiritul critic, îndoiala cea bună, curiozitatea curată. Pe diferite paliere, ni se cere să credem fără să cercetăm (un principiu care nu e deloc biblic). Cum putem distinge ceea ce este manipulare sau propagandă în vieţile noastre dacă nu (şi) fiind liberi în a întreba, a pune sub semnul îndoielii, a investiga? Cel ce împlineşte acest demers cu onestitate, perseverenţă şi receptivitate nu poate decât să ajungă, călătorind printre cuvinte, la Însuşi Dumnezeu-Cuvântul. Asta-i va aduce deplină pace şi o minte luminată, imună la tot soiul de paraziţi. Iar un om astfel eliberat poate ajuta la izbăvirea altor mii în jurul său. Aşa de mare e puterea Duhului!

P.S.: Următoarea întâlnire (deschisă tuturor doritorilor) are loc duminică, 10 martie, după Sfânta Liturghie (aproximativ ora 12.00), în Biserica „Sfântul Andrei” de pe strada Sfântul Andrei, nr. 3 (Iași). Tema principală va fi: „Și cine este aproapele meu?” (Luca 10,29).