Moartea aduce întristare, pricinuită de despărțirea văzută de o persoană iubită. Adâncimea întris­tării depinde de puterea dragostei și de legăturile avute cu acele ființe dragi. Întristarea sufletului se arată prin plângere, prin lacrimi. Se zice că lacrimile alină sufletul, pe când întristarea fără lacrimi îl face pe om să sufere cumplit.

Sufletul este strâns legat cu trupul, iar acesta din urmă este instrumentul pentru exprimarea vizibilă a simțămintelor sufletului; de exemplu, lacrimile exprimă întristarea inimii. De aceea lacrimile, plân­gerile, sunt urmare a firii omenești. Firea trupească cere să plângem, pe când credința mângâie, amintind de legătura în duh ce ne leagă cu repausatul și faptul că el trăiește și este cu noi mai departe.

Empatia constă în aceea că plângerea, lacrimile unuia, produc întristare în sufletul altuia, și adeseori se aude zicându-se: „Lacrimile și întristarea ta mă mâhnesc”.

Acela ce se duce într-o lungă și depărtată călătorie roagă pe cei ce rămân să nu plângă, ci să se roage lui Dumnezeu pentru el. Repausatul este asemenea celui care pleacă într-o călătorie, cu deosebirea că despărțirea de cel repausat este poate cea mai scurtă și că fiecare oră ce urmează poate fi aceea a unei reîntâlniri fericite, după porunca Domnului de a fi gata în tot ceasul a părăsi această lume.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 364-365)