Poate vă este familiară secvenţa din filmul „Cercul poeţilor dispăruţi” („Dead Poets Society”, lansat în 1989), în care elevii de la o şcoală americană de elită sunt îndemnaţi de un profesor de literatură nonconformist (interpretat de Robin Williams) să se urce pe băncile din clasă pentru a vedea lucrurile dintr-o altă perspectivă. Un astfel de gest – altminteri, o expresie a vulgarităţii şi a obrăzniciei – capătă, într-o operă artistică, proporţii cosmice, lăsând loc unor interpretări ce pornesc din sfera socială sau educaţională şi pot ajunge la speculaţii de ordin metafizic sau la încredinţări de ordin religios. Nu e ceva nemaipomenit ca un spirit creator matur să aducă în faţa conştiinţei noastre imagini surprinzătoare sau răsturnări de perspectivă. Cu tot respectul pentru arta autentică, mi se par mai vii astfel de situaţii atunci când ele sunt imaginate de copii. Nu am în vedere aici acele răspunsuri spontane, pline de candoare, care pun în dificultate pe adulţi. Spre exemplu, o povestire moralizatoare ne spune că un ţăran a ieşit noaptea pe câmp să fure din recoltă. Precaut, se uită în faţă, în spate, în stânga şi-n dreapta, nu cumva să-l observe cineva. Atent la mişcările tatălui său, copilul îl trage de mânecă şi-i spune: „Tată, dar în sus nu priveşti?”. Este inutil de menţionat că omul a renunţat la gestul de a fura, conştientizându-şi păcatul descoperit în chip neaşteptat prin gura unui prunc. Căci „nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască” (Luca 12, 2).

Curăţia copiilor, nevinovăţia şi spontaneitatea lor îi ajută, aşadar, pe adulţi să lărgească perspectiva. Practic, Dumnezeu ne poate vorbi prin gura oricărui copil. Cu atât mai uimitoare este ipostaza copilului care ne pune pe gânduri în urma unui travaliu creator. Aş dori să vorbesc despre un astfel de caz şi pentru că articolul apare chiar în ziua de 1 iunie, dar şi pentru că e gata să iasă de sub tipar o carte cu totul de excepţie. Este vorba despre cartea „Peripeţiile lui Zi-mi-cum-vrei”, ce va fi publicată la Editura Doxologia din Iaşi. Este o carte scrisă de un copil, Teofil Apopei, care acum are 11 ani. Cele şapte poveşti sunt însă scrise de acesta pe parcursul a aproximativ doi ani, începând de la vârsta de 8 ani. Totul a început cu un fapt real, acela în care Teofil pierde mingea care trece de gardul şcolii şi o ia la vale pe stradă. La sugestia părinţilor, Teofil nu pleacă în căutarea mingii, ci începe să-şi imagineze prin ce peripeţii ar urma să treacă aceasta. Încât toată cartea este scrisă din perspectiva unei mingi.

Prima poveste – cu titlul „Prietenul din cutia de sticlă” – alătură mingea buclucaşă şi vorbăreaţă unui băieţel, Anton, „absorbit de o jucărie luminoasă, o cutie căreia el îi spunea «tabletă»” (p. 14). Cum se vede din perspectiva unei mingi neobosite un copil captat de realitatea virtuală? Iată cum: „Se uita în cutia aia şi părea să-şi facă noi cunoştinţe. Avea sute de prieteni în cutiuţa în care eu nu credeam că încap nici doi biscuiţi. Dar nu, el avea acolo mii de prieteni, pe care-i ţinea închişi sub un ecran luminos de sticlă, la care dacă te uitai prea mult ţi se înroşeau ochii. Cu toate că avea toţi aceşti prieteni, ceva era ciudat cu el: se găsea mereu singur” (p. 14-15). Numele Anton ne aduce aminte de Avva Antonie cel Mare, unul dintre cei mai cunoscuţi Părinţi ai pustiei. Numai că acest copil – precum majoritatea celor de azi – este rătăcit în pustiul internetului şi al reţelelor de socializare. Mingea îl ajută să revină în realitate, să scape de „cutia aia contagioasă”, care-l „cotropise pe bietul băiat, palid la faţă de atâta nejoacă şi care abia mai respira după ce s-a holbat captivat prea multă vreme la  acel ecran de sticlă” (p. 15-16).

Vă las bucuria de a descoperi întreaga poveste, precum şi conţinutul celorlalte şase pilduitoare întâmplări. Cartea este atât de bine scrisă, cu metafore sclipitoare, cu umor fin, cu multe cugetări pline tâlc, încât am simţit nevoia să mă conving că, într-adevăr, Teofil este autorul lor. Deşi nu a avut un plan anume şi nici nu s-a gândit ce semnificaţii ar putea avea personajele sale, Teofil Apopei a scris un inedit manual de despătimire şi desăvârşire duhovnicească. Cu atât mai valoros, cu cât este accesibil şi copiilor. Sunt şapte poveşti care amintesc de cele şapte virtuţi creştine esenţiale. Dimensiunea filocalică a textului său reiese din modul în care este prezentată mingea – pe care eu o consider un simbol al minţii noastre: „Aţi putea foarte bine să-mi spuneţi Ţopăilă, Bâţâilă, Rosto-GOL, N-am-stare-deloc sau oricum aţi vrea voi să-l numiţi pe cineva care cu greu poate fi ţinut într-un loc. Pentru că da, eu mereu mă învârt şi sar în stânga şi-n dreapta” (p. 11). Ascetica creştină ne arată că mintea omului este, prin natura firii căzute, împrăştiată, fragmentată, mereu dispusă să se lipească de ceva – adică „jucăuşă”. Simplitatea, nevinovăţia, lucrarea rugăciunii – atrag harul lui Dumnezeu, care ne curăţă mintea şi o linişteşte. Doar aşa o putem stăpâni pe cea „neastâmpărată”, o putem aduna şi coborî în inimă, (re)dobândind, astfel, unitatea fiinţei noastre şi bucuria permanentă. Precum un copil sănătos este mereu vesel şi deschis spre ceilalţi, aşa şi creştinul care şi-a lipit mintea de Dumnezeu este o prezenţă tonică şi odihnitoare pentru cei din jur.

Sunt multe de spus şi de comentat pe marginea acestei surprinzătoare cărţi. Chemarea noastră către Dumnezeu este „condiţionată” de Mântuitorul astfel: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18, 3). Asupra acestei realităţi se apleacă, fără premeditare, şi Teofil în povestirea a treia, „De-a rostogolul prin lumea basmelor”: „Da, erau vremuri neprihănite, când copiii stăpâneau bunul mers al împărăţiei, spunea Rotofei. Pacea domnea peste tot. Erau zilele acelea când Sân-Petru încă se mai preumbla pe pământ împreună cu Dumnezeu, iar copiii se jucau cu propriul înger păzitor. Apropo, ştii cum mai arată un înger? mă întrebă cumva, cu un mic nod în gât. Căci de multă vreme n-am mai văzut unul, spuse Rotofei. (...) Toţi eroii noştri au crescut şi şi-au pierdut puritatea din suflet avută în copilărie, care le permitea îngerilor să îndrăznească să-i mai gâdile-n timpane şi să le aducă zâmbete cristaline pe chip. Ajunşi cu toţii mari, unii au şi uitat de îngerul lor păzitor. De-asta se ivesc în poveşti şi eroi buni, adică personajele pozitive, dar şi oameni răi, personajele negative. Undeva, în decursul anilor, dorinţa unora de-a părea mai breji decât alţii a creat numeroase intrigi, câte-n basme s-au povestit de-a lungul anilor. Dac-ar mai fi astăzi eroii noştri copii?!” (p. 31).