„A înviat Hristos? A, bun... Să revenim la ale noastre!”

 

Precum Luca şi Cleopa, să ne lăsăm „cuprinşi de întristarea” (Luca 24, 17) cea după Dumnezeu. Va găsi Mântuitorul o modalitate de a Se alătura călătoriei noastre prin această viaţă, de a ne încălzi inimile cu dumnezeieşti Scripturi şi a ni Se descoperi în chip euharistic.

La fiecare sărbătoare a Paştilor, unul dintre subiectele de discuţie publică este dedicat celor care vin la slujba Învierii, iau lumină”, apoi se întorc îndată la ale lor. De obicei, sunt dintre cei care nici de-a lungul anului nu se lasă văzuţi pe la biserică şi care nu au un motiv anume pentru care nu stau la slujbe. Pe aceştia avem tendinţa de a-i critica sau certa. O vreme am fost ispitit şi eu să iau o astfel de „atitudine”. Apoi m-am privit în oglinda conştiinţei şi am realizat că nu sunt cu nimic mai breaz decât ei. Măcar ei sunt oneşti – atâta înţeleg din Sfintele Paşti, atâta pun în practică. Pe când eu... pe când noi, cei care rămânem la slujbă până la sfârşit... noi credem că împlinim toate „până la capăt”. Aşa să fie?

De-a lungul Postului Mare, ne-am străduit cumva să ţinem cât mai aproape de Dumnezeu. Mai ales în Săptămâna Mare căutăm să fim cât mai receptivi la Sfintele Pătimiri ale Domnului. Dacă ne străduim şi postim mai aspru, dacă ne rugăm mai mult, ni se pare chiar că suntem fiecare un alt Simon din Cirene, păşind spre Golgota alături de „Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor” (Ioan 19, 19). Ne minunăm, ne tânguim, prohodim. Aşteptăm cu încordare zorii Învierii. Trăim zilele Sfintelor Paşti cu o bucurie mai degrabă de nuanţă culinară. Apoi, gata! „A înviat Hristos? A, bun... Să revenim la ale noastre!”. Ne comportăm ca şi cum Mântuitorul a înviat pentru El Însuşi, ca să-Şi demonstreze că se poate. Yes, He can!”. Răsuflăm uşuraţi că am mai „prins” şi anul acesta o Înviere. Dar viaţa trebuie să revină la „normal”, nu-i aşa?

Înţelepciunea străveche nota că toate sunt deşertăciune: „Ceea ce a mai fost aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare” (Eclesiastul 1, 9). Or, Învierea vine cu o noutate absolută în istorie: pentru prima dată, moartea este învinsă definitiv, cu propriile sale arme. Chinurile din partea semenilor devin prilej de manifestare a iubirii. Ocara şi scuipările accentuează demnitatea. Bătăile mângâie. Judecata nedreaptă face mai strălucitoare virtutea răbdării. Trădarea întăreşte prietenia. Setea se preface în izvor de apă vie. Smerenia face din Cruce cel mai preţios tron împărătesc.

Oare de ce după Învierea Sa Hristos nu a revenit în mijlocul ucenicilor, aşa cum a stat vreme de vreo trei ani? De ce le apărea, apoi dispărea din mijlocul lor? De ce nu a rămas cu ei şi apoi cu toate generaţiile care s-au succedat până azi, propovăduind şi făcând minuni? Nu ar fi fost mai „eficientă”, astfel, propovăduirea Împărăţiei Cerurilor? De ce a trebuit să Se înalţe cu Trupul la Cer? Ştim că în timpul petrecut pe pământ Domnul era adesea asaltat, încât unii (precum paraliticul din Capernaum) abia reuşeau să ajungă la El. Apariţiile şi dispariţiile din perioada dintre Înviere şi Înălţare îi pregătesc pe ucenici pentru un mod de a relaţiona mai intim cu Hristos. El devine, în chip paradoxal, mai accesibil când nu e cu ei, decât atunci când era cu trupul pe pământ. Această prezenţă a Lui în inima noastră se poate face simţită oricând şi oriunde – depinde doar de noi dacă deschidem uşa inimii (cf. Apocalipsa 3, 20).

Învierea – în chip firesc urmată de Înălţare şi de Cincizecime – reconfigurează vieţile noastre. Sigur, noi putem rula în continuare cu omul 1.0 (Adam cel vechi). Dar, iată, ne putem instala în Omul 2.0 (Adam Cel Nou). Prea mult şi prea ades trăim ca şi cum n-a înviat Hristos sau ca şi cum asta nu ne priveşte pe noi. Nu luăm Învierea la modul foarte personal.

Şi, dacă tot vom reveni la ale noastre, măcar să o facem precum cei doi care s-au întors la preocupările lor, adică au mers la „o ţarină” (cf. Marcu 16, 12) aflată la Emaus. Precum Luca şi Cleopa, să ne lăsăm „cuprinşi de întristarea” (Luca 24, 17) cea după Dumnezeu. Va găsi Mântuitorul o modalitate de a Se alătura călătoriei noastre prin această viaţă, de a ne încălzi inimile cu dumnezeieşti Scripturi şi a ni Se descoperi în chip euharistic.

De la același autor

Ultimele din categorie