Dacă în Duminica trecută am văzut cum un om al lui Dumnezeu – fariseu – devine simplu funcționar divin prin aroganță și judecata aproapelui, dovedind epuizarea Legii în ritual, și un funcționar public – vameș – devenit, prin smerenie, copil al lui Dumnezeu, în aceasta, a doua a Triodului, suntem chemați dinaintea unei icoane umane cât istoria noastră întreagă. Povestea-nepoveste a Tatălui Risipitor (Luca 15, 11-32) poartă cu sine întreaga respirație după Iubire a unei lumi înțepenite în ritualuri sociale ori pseudo-religioase.

Deși pare simplă povestea e atât de complexă că ani la rând dacă adâncești înțelesul său tot mai descoperi câte ceva de meditat, de înțeles. Și e dificil de acceptat pentru fiecare dintre noi că suntem mereu jumătate-oameni: când fariseo-vameși când risipitor-cârtitori. Fără unitate de gând cu Tatăl. În Casa Tatălui – Templul de la Ierusalim ori smerita casă a tatălui risipitor – totdeauna suntem răniți de invidie și neputință sufletească.

Textul ne spune – în contextul în care anterior Doctorul Luca ne adusese la îndemână două pilde identice în conținut, despre oaia cea pierdută (Luca 15, 3-7) și drahma cea pierdută (Luca 15, 8-10) – o poveste cât se poate de posibilă. Toate cele trei pilde vin să răspundă cârtelii fariseilor și cărturarilor: „Acesta primește la Sine pe păcătoși și mănâncă cu ei” (Luca 15, 2) insistând pe Bucuria aflării oii ori a drahmei pierdute: „Zic vouă că așa se face bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care e pocăiește” (Luca 15, 10). De aici plinătatea parabolei cu Tatăl care-și risipește averea. Mulți dintre Părinții Bisericii – mai ales cei din școala antiohiană de exegeză a Scripturii, din care cel mai cunoscut este Sfântul Ioan Gură de Aur – au identificat pe Tatăl din pildă cu Cel din Ceruri iar pe cei doi fii cu fețele aceleiași omeniri împrăștiate în păcate. Nu voi refuza niciodată o astfel de înțelegere dar îngăduiți-mi să povestim pilda împreună, pentru a o înțelege.

În primul rând să nu uităm că Domnul o spune dinaintea cărturarilor și fariseii. Cărturarii luau tradiția și o împrăștiau, părăsind cu totul lumea de rugăciune și evlavie a Tatălui Ceresc. Iar fariseii, copiii rigoriști și cuminți ai Tatălui Ceresc, pierduseră dragostea de frați, urmărindu-le căderile și transformând orice păcat al aproapelui în subiect de bârfă. De altfel ultimul fariseu din lectura bisericii- cel din duminica trecută (Luca 18, 10-14), ne dovedește din plin cum rugăciunea se poate transforma în bârfă iar falsa rigoare în delațiune de guzgan ritualic. Scormonitor în viața aproapelui pentru a-l expune.

Aș îndrăzni să cred că Domnul pe ei îi privește și prin ei pe noi. Unul din fii cere partea de avere ce i se cuvine. În fond, în conformitate cu orice lege din lume nu ți se cuvine nimic din averea tatălui până când el nu intră în moștenirea Tatălui Ceresc prin moarte. Cere și tatăl își dăruiește jumătate din avere copilului care zice: Tată, dă-mi! Îi dă ce nu i se cuvine dar îi dă cu inimă de tată, inimă curajoasă, știind că orice bărbat se educă prin eliberarea de umbra al tatălui iar când nu o face devine violent moral și se crede tatăl. E dificil de înțeles de unde i se va fi pornit ideea fiului dar putem să-l bănuim un adolescent întârziat. Nu cere averea ca să înceapă o viață nouă ci să continue, cel mai probabil, visele de mărire de până atunci. Adună toate și se duce într-o țară îndepărtată și acolo își risipește averea trăind în desfrânări. Evanghelia ne spune „își risipește averea” care acum era pe numele său. Dar numele său nu consfințea nici o autoritate ci un furtișag  ce speculase emoțional firea tatălui. Sigur așadar nu avem de a face cu un om care ceruse să aibă avere ca să construiască un viitor ci ca să trăiască un prezent care crede că i se cuvine. Pare năimit de reclamele luminoase ale unui cazinou, furat de zgomotul unei lumi a desfrânării. Sfârșitul averii nu e doar sărăcirea, ci și înrobirea lui. Fiu de om credincios, fiul risipitor păzește porci și mănâncă din hrana lor. Sfântul Chiril al Alexandriei crede că tocmai abținerea de a mânca din carnea porcului – animal deloc koșer în Lege – este sâmburele de postire de care avea nevoie să-și aducă aminte de tatăl său așa cum postirea noastră este pentru a ne aduce aminte de Tatăl. Care ne lasă după capul nostru să câștigăm mintea de care avem nevoie.

Momentul întoarcerii fiului este unul de trezire. Înțelege nu doar că a pierdut averea, ci și că este în iad. Căci iad este să îți umpli stomacul cu dorința de a mânca hrana porcilor (nici aceea nimeni nu i-o dădea) și să îți plângi libertatea de a fi tocat o avere care nu se cuvenea decât după moartea tatălui. Pe care memoria fiului îl învie prin postire. Știind că ultimul dintre argații tatălui său sunt îndestulați cu pâine în timp ce el face foamea. Venirea lui în firea de fiu care are tată nu avere e prima lecție a Evanghelie. Nu, nu averea te face fiul tatălui tău ci mila lui, înțelepciunea lui rodită în sărăcire de bună voie pentru ca tu să poți crește. Prin experiență proprie. Recunosc că tatăl mi se pare extrem de curajos și de încrezător în Dumnezeu. Dă drumul copilului său riscând totul. Mai mult paternitatea sa decât averea sa. Fiul asta înțelege. Că are la cine se întoarce. Și mesajul pentru noi e lesne de înțeles: aveți un Tată Ceresc către care vă puteți întoarce!

Reacția tatălui care îl vede de departe pe fiul său ce-și repeta în gând cum să-și ceară iertare de la tatăl vădește așteptarea tatălui. Îi iese înainte înseamnă de fapt că nu are nevoie de cuvinte, de vorbe meșteșugite pentru a-și reactiva iubirea ce nu se stinsese. E suficientă întoarcerea. Gestul ca atare. Care conținea toate cuvintele de iertare și iubire ale lumii. Este exact ca în momentele tainice în care ne ducem către părinții noștri. Simplu. Fără prea multe cuvinte. E suficient să ne ia de mână ca să ne simțim în siguranță. Tatăl său îl vede și „i s-a făcut milă” și cade pe grumazul lui și l-a sărutat. Un copil ce se înrobise de voie în țara îndepărtată a prostiei și desfrâului este primit acasă ca un biruitor. Încălțarea în sandale și punerea inelului de fiu fuseseră păstrate. Mereu m-am întrebat cum de nu-și luase și pe acestea în țara depărtată? Pentru că acolo nu conta nimic din ce ar putea defini demnitatea unui om. Fugise cu banii uitând demnitatea de fiu. Un inel care definea apartenența al aristocrația tatălui nu folosea la nimic. Nu-l putea vinde pe bani buni pentru că el reprezenta doar o încărcătură emoțională, o verigă de tradiție ori el - asemenea multor altora de astăzi – tocmai de tradiție voia să scape.

Tatăl leagă întoarcerea fiului său risipit în țara nimănui cu propria întoarcere. Junghie vițelul cel gras nu pentru a chefui ci pentru că un astfel de vițel era animalul de jertfă prin care se legaliza în ritual împăcarea cu Dumnezeu-Tatăl. Tatăl pământean însuși lăsându-și fiul să plece în țara desfrâului făcuse aceeași nebunie în raport cu Dumnezeu-Tatăl. Îi rupsese Aceluia averea în două: un fiu pleacă, un altul rămâne. De aceea tatăl băieților nu doar mulțumește pentru întoarcerea fiului său ci își cere și iertare și, mai mult, caută și împăcarea cu Cerul pentru lipsa sa de înțelepciune. Uneori Dumnezeu-Tatăl refuză nebunia cererii noastre. Ne supărăm dar avem nevoie de timp să înțelegem refuzul lui. Dacă ne duce în țara depărtată unde se cresc porcii iar nu sufletele nu ne e de folos să ne facem drum în lumea aceea.

Fiul cuminte. Supărat foc de gestul de iertare al tatălui. Îl simt invidios și aș vrea să vedem dacă am dreptate. Priviți textul care descrie reacția lui. Dintâi încerc să-mi închipui șocul lui când aude muzică din casa de unde, bănuiesc, se auzea numai geamătul de durere al tatălui ori clocotul său de neputință. Și dintr-o dată se face sărbătoare. Fără a fi sărbătoare religioasă căci el, fiul cuminte al tatălui, venea de la câmp. Sluga e înțeleaptă în reacție și identifică bine miezul praznicului familial: fratele tău a venit și tatăl tău a junghiat vițelul cel îngrășat că l-a primit sănătos (Luca 15, 27). Nu e simplu joc de cuvinte tatăl tău – fratele tău, ci o realitate. Care îl intrigă, îl irită pe fiul cel cumincior. Nu vrea să intre în sărbătoarea tatălui. Refuză bucuria lui. Tatăl iese din bucuria aceea și îl roagă. Rugăciunea tatălui e poruncă pentru un fiu. Când nu e așa, fiul e un fiu rău, care risipește anapoda averea de iubire a tatălui. Care izbucnește: „iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied , ca să mă veselesc cu prietenii mei” (Luca 15, 29). În loc ca să se vadă ca fiu s-a văzut ca slugă! Boala fariseilor, îndrăznesc a spune, apropo de ce spuneam în deschidere. De a se socoti slugi de excepție a unui tată care își risipește averea cu alți fii decât cu ei care o păzesc. Ce mă uimește în text și recunosc că e prima dată este că omul cuminte invidiază pe omul desfrânat. Ce îi reproșează tatălui este că nu i-a îngăduit să facă chef cu prietenii lui. E ofticat- cum ar spune copii- că acela și risipitor întors e mai bine primit decât el cumincior care nu plecase. Tare recunosc aici invidioșii, cărturari și farisei, ai zilelor noastre. Care se tulbură că celor cărora le pare rău de risipirea anapoda Dumnezeu îi repune la masa iertării.

Teamă mi-i că la fariseii și cărturarii de Facebook de azi nu e nimic schimbat. Propagandiștii cumințeniei nu vor înțelege niciodată bucuria reală a Tatălui Ceresc atunci când i se întoarce risipitorul acasă. „Acest fiu al tău” este refuzul realității „acest frate al meu”! Abia acum moștenirea se rupe cu adevărat în două deși nu mă îndoiesc că în timpul imediat următor tatăl a știut cum să-l împace pe fiul cel nepăsător. Ce ne spune Domnul este că între un fiu risipitor pocăit și un fiu nepăsător îngâmfat și invidios preferă pe cel dintâi. Că păcatul nepăsării e mai grav decât al risipirii. Că din risipire îți mai revii dar din nepăsarea datorată părerii de sine niciodată. Tatăl îi cere să se bucure și să se veselească de fratele său întors casă. Fiul cuminte nu poate. Se îneacă în cumințenia sa cu veninul invidiei. Când ca un cărturar, care le știe pe toate, când ca un fariseu, care le judecă pe toate. Care mereu ține să-ți atace competența ofticat că nu va avea niciodată meritele tale.

Nu vă pierdeți cu firea. Căutați mila Tatălui cu forța părerii de rău, a pocăinței roditoare în întoarceri. Lăsați competenții în slugăreală, deși sunt fii tatălui se conformează unui model care le anulează acestora paternitatea, filiația fără de care ești copilul nimănui. Când te știi al Tatălui te comporți cu liniștea tatălui din pilda aceasta. Cu încredere, așteptând într-o dulce încordare întoarcerea fiilor tăi. Unul din robia păcatelor, celălalt din slugăreala invidioasă, strângătoare de avere.

Asemenea acestui tată, și Tatăl Ceresc. Are încredere în noi că ne întoarcem de oriunde ne-am risipi. Fie de departe, fie din bătătura casei. Totul e să nu uităm fii cărui Tată suntem și să nu confundăm averea Tatălui cu averile taților ce, uneori, au devenit tătuci de pripas. În Hristos și în Evanghelia Sa întoarcerea e bucurie. Gândiți-vă la Întoarcerea din Moarte a Mântuitorului. Care trece prin ea ca printr-o țară îndepărtată și absurd încărcată cu putere prin roșcovele ce le produce, fricile noastre. Trece prin ea și se întoarce la noi să ne spună: Nu vă temeți! Noi n-avem decât să fim atenți la darurile din moștenirea ce ne-o pune la îndemână. În fond cu cât își împarte moștenirea Sa – ne spune Sfântul Ambrozie de Mediolanum – Tatăl Ceresc își adaugă cu fiecare moștenitor încă o parte de moștenire. Veșnicia. Învierea. Inelul de pe sufletul nostru. Medalia întoarcerii.