Dumnezeu vrea de la noi bunătate, milostivire faţă de oamenii nefericiţi, slabi, faţă de cei căzuţi şi dispreţuiţi, chiar şi faţă de cei pe care s-ar părea că avem depline drepturi de a-i socoti lepădaţi: faţă de hoţi, de bandiţi, de curve, de ucigaşi. „Cum aşa”, veţi întreba, „suntem datori să îi iubim şi pe ăştia?”. Da, tocmai cu ei trebuie să fim mai atenţi, tocmai faţă de ei trebuie să avem cât mai mult tact în cuvinte, fiindcă ei sunt grav bolnavi cu duhul.

Nu-i aşa că faţă de trupul bolnav avem mai multă grijă şi gingăşie decât atunci când este sănătos? Ei bine, să ştiţi că şi aceşti nefericiţi, pe care noi îi socotim nişte lepădaţi, aceşti criminali au şi ei inimă omenească, îi mustră conştiinţa, se chinuie. Le este greu să ducă povara lepădării, dispreţului şi blestemului obştesc.

Domnul a venit „să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10) ‒ nu doar pe cei pierduţi care-L înconjurau în timpul vieţii Sale pământeşti, ci şi pe cei din vremurile următoare, printre care ne numărăm şi noi. El stă la inima fiecăruia dintre noi, şi bate, şi cere cu smerenie să-L lăsăm înăuntru. El Se opreşte lângă fiecare dintre noi, ne cheamă pe nume, şi ne cheamă la pocăinţă, şi ne mântuieşte. 

(Sfântul Luca al Crimeei, La Porţile Postului Mare, traducere de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 10)