Vom mai zăbovi, şi în acest articol, asupra posibilelor înţelesuri ale acestui "scandalos" cuvânt al Domnului: "Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu" (Luca 14, 26). Am văzut, în articolul precedent, că "ura" despre care se pomeneşte aici nu este acea atitudine ce se regăseşte la cei ce nu-şi pot iubi semenii şi caută să le facă rău. Nu este vorba despre a face rău cuiva – dimpotrivă, iubirea cristică este una care-i cuprinde şi pe cei mai cumpliţi vrăjmaşi –, ci despre a te desprinde de rudeniile de sânge, rupându-te practic de Adam cel vechi; aceasta este condiţia absolut necesară spre a putea să te uneşti cu Adam Cel nou, cu Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul. În felul acesta te raportezi, finalmente, la ai tăi nu cu iubire omenească, ci cu iubire dumnezeiască, primeşti puterea de a iubi necondiţionat, desăvârşit.

Nu mai reiau aici toată problematica asupra căreia am stăruit săptămâna trecută. Am simţit însă nevoia de a explora ce se întâmplă în momentul în care cineva îşi asumă cuvintele consemnate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, cum anume se manifestă această "ură", la modul concret, în viaţa unui om care doreşte să fie ucenic al Domnului. Pentru aceasta îmi voi lua, în cele ce urmează, ca reper cuvintele unei persoane care mi-a scris un mail zilele trecute, împărtăşindu-mi din trăirile sale, din cele învăţate pe când stăruia să împlinească acest cuvânt al Mântuitorului (am acordul său de a vi le împărtăşi, însă sub adăpostul anonimatului).

A "urî" pe părinţi înseamnă să urăsc ceva ce am dobândit prin învăţare de la mama, de la tata, ce ţine de psihismul meu: scheme, obişnuinţe, tipare de relaţionare, tot ceea ce se bazează pe reciprocitate, pe relaţii numite naturale: "te iubesc pentru că m-ai iubit", "te ajut pentru că m-ai ajutat", "te iubesc după modul în care tu m-ai iubit". Dar de ce spune Evanghelia ca ucenicul lui Hristos să-şi urască "chiar şi sufletul său însuşi"? Dacă mă detaşez de mama şi de tata, de toate rudeniile de sânge, descopăr că tot ce am învăţat de la ei e, de fapt, sufletul meu, sunt eu cel care am învăţat, deprins, înţeles, mimat... Tot ce credeam că sunt ei sau că vine de la ei, de fapt este al meu. Eu am devenit, între timp, ca ei, chiar ei cumva, dar în modul acesta de centrare pe reciprocitate, pe natural/firesc. De asta am nevoie să urăsc sufletul meu, căci în Domnul iubirea nu este înscrisă în firescul reciprocităţii, în ceea ce îmi place şi îmi aduce mie confort, în centrarea pe mine însumi. Or, sufletul meu ajunge să fie tot psihismul acesta bazat pe confort, plăcere, slava lumii, putere... Este, în fapt, egoul crescut şi învăţat să lupte pentru a deveni cineva, pentru a fi apreciat şi iubit, adulat chiar (a se vedea fascinaţia exercitată de vedete). Este gândul care imediat fuge la interesul meu, viaţa mea, imaginea mea, creşterea mea, poate chiar şi desăvârşirea mea. E tot ce cred că poate fi făcut prin efortul meu, câştigat de mine sau prin contribuţia mea.

Logica lumii acesteia, gândirea umană, firească a omului de după căderea din rai se încadrează, aşadar, în această reciprocitate tradusă prin: să te porţi frumos cu cine se poartă frumos cu tine, să iubeşti pe cine te iubeşte, să fii bun cu cei buni. Adică un soi de comerţ, de schimb permanent, dar mereu într-un acelaşi plan. Această logică a reciprocităţii se "rupe" când Mântuitorul ne vorbeşte despre a ne urî însuşi sufletul nostru, pentru că în logica Lui nu mai există o astfel de reciprocitate, ci survin iertarea şi iubirea necondiţionată, acea iubire ce depăşeşte orice logică omenească. Iubirea desăvârşită se dobândeşte păzind poruncile lui Dumnezeu (Cf. Ioan 14, 15), dar pentru a putea lucra să împlinesc cuvintele Sale am nevoie, mai întâi, să urăsc acest ego identificat cu "înscrisurile" care urlă în mine mereu, cu această obişnuiţă bolnăvicioasă de a mă centra mereu pe mine, de a muta mereu atenţia pe nevoile mele, pe poftele mele, pe ceea ce mi se pare mie că este drept sau că mi-ar aduce satisfacţie.

Şi cum să urăsc toate acestea care mi se par aşa de fireşti de urmat? Prin încrederea nebună în cuvântul şi în logica Domnului, în modelul pe care El mi-l oferă şi care este bazat pe Cruce şi pe Înviere. Chiar dacă în mine urlă un mod lumesc, pământesc, de a trăi, realizez că sunt, în adâncul meu, fascinat de nebunia pe care o propune Mântuitorul, că se aprinde în mine dorinţa de a ieşi din confortul iluzoriu pe care mi-l oferă egoul (sufletul) meu şi de a călători către Împărăţia care îmi este interioară – "înlăuntru" (Cf. Luca 17, 21). Pentru a face saltul de credinţă de la logica acestei lumi, coruptă şi coruptibilă, la logica lui Dumnezeu este însă necesar să mă conving, mai întâi – paradoxal – de totala mea neputinţă în a face această mişcare. Îmi asum şi îmi trăiesc, astfel, durerea/chinul acestui ego plin de neputinţe şi de automatisme, dar o unesc mereu cu încrederea "nebună" că Singurul care mă poate scoate din asta este Domnul. Pe Dumnezeu Îl chem în tot ceea ce văd, gândesc, simt... E nevoie de eroism duhovnicesc în această lepădare de sine care este percepută de egoul meu ca pe o adevărată moarte. A-L alege pe Dumnezeu la modul total cere o doză de nebunie şi mult curaj (fricoşii, pe de altă parte, sunt prima categorie nominalizată între cei ce au parte de "moartea a doua" - v. Apocalipsa 21, 9).

După cum se poate constata şi din această mărturie pe care am adaptat-o spre a v-o putea împărtăşi, "să urâm" pe cei de un sânge cu noi înseamnă, de fapt, să ne luptăm cu noi înşine, cu sinele de care trebuie să ne lepădăm (Cf. Matei 16, 24). Aceasta este cea mai grea luptă pe care o avem de dus pe faţa pământului. Dar când biruim în această bătălie cumplită, dobândim pe Însuşi Dumnezeu şi, prin El, pe toţi şi pe toate. Inclusiv pe ai noştri, inclusiv sufletul nostru.