Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei preamici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică. (Matei 25, 31-46) (Duminică în săptămâna a 35-a după Rusalii)

Mântuitorul Hristos le-a vorbit ucenicilor Săi despre vremurile celei de-a doua veniri a Lui pe pământ și despre Judecata de Apoi în mai multe rânduri. Însuși cuvântul cu care Și-a început propovăduirea – același ca și al Înaintemergătorului Său, Ioan Botezătorul – este un îndemn cu tematică eshatologică: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. Venirea Împărăției celor cerești peste cele pământești aduce, desigur, schimbarea regulilor din lumea aceasta. Întregul capitol 24 de la Matei tematizează apropierea Împărăției cerurilor, enumerând semnele sfârșitului vremurilor. Iar apoi, în capitolul 25, două pilde foarte cunoscute azi în mediul creștin, cea a celor zece fecioare în așteptarea Mirelui, respectiv pilda împărțirii talanților, vorbesc despre modul în care ne pregătim pentru a-L întâmpina pe Stăpânul. Aceste parabole sunt continuate cu textul Evangheliei acestei duminici, intitulată „a Înfricoșătoarei Judecăți”. Aici, Mântuitorul încetează să se mai adreseze în pilde și explică direct cum anume va avea loc Judecata de Apoi. De aici se pot trage concluzii chiar mai clare despre modul cum ne putem pregăti ca să dăm „răspuns bun la înfricoșătoarea Judecată”, așa cum ne rugăm în ectenia cererilor, la Sfânta Liturghie. 

Înainte de a observa criteriile Judecății sau „legislația” după care sunt evaluate faptele în „procedura” de judecată, Iisus vorbește despre fastul venirii Sale, cu totul diferit decât, de exemplu, Intrarea Sa în Ierusalim pe un smerit măgăruș. Această venire va fi „întru slava Sa”, asemănătoare arătării Sale în lumina de la Schimbarea la Față, înfricoșătoare prin noutatea sa. Slava lui Dumnezeu nu reprezintă aici un mod de venerare omenească, ci manifestarea firească a Domnului, conformă naturii Sale dumnezeiești. Această venire seamănă cu un alai imperial, a cărui suită o formează îngerii, numiți aici sfinți, fiindcă și ei sunt „contaminați” de strălucirea dumnezeiască. După această venire plină de slavă, are loc deja împărțirea oamenilor, fără a se spune concret că e vorba atât de cei care vor fi găsiți în viață, cât și de cei adormiți și care vor fi înviați (I Tesaloniceni 4, 13). 

Separarea în două cete are loc așa cum „desparte păstorul oile de capre”. În înțelesul pastoral, oile sunt ascultătoare și liniștite. În schimb, caprele, după firea lor, mai nesupuse, oarecum agresive și „obraznice”, cățărându-se în locuri neașteptate și având accese de comportament rebel, îi închipuie pe cei neascultători, păcătoși, așezați de-a stânga și care vor fi trimiși la chinul veșnic. În traducerile germane ale Bibliei, contrastul e chiar mai pronunțat și se vorbește despre „oi” și „țapi”, făcându-se probabil aluzie nu doar la agresivitatea acestora din urmă, ci și la o prescripție veterotestamentară din Levitic referitoare la trimiterea de către marele preot a unui țap în pustie, ca „sorț pentru Azazel”, interpretată ca și cum ar fi vorba de o jertfă adusă diavolului (Levitic 16, 5-10). Dar sensul rămâne același, fie că e vorba de țapi sau de capre, așa cum s-a impus în tradiție: cei răi sunt așezați de-a stânga. O judecată individuală, cu de-amănuntul, nu mai are loc. Aceasta, nu pentru că Dumnezeu ne-ar judeca în mod paușal, ci fiindcă în Împărăția cerească toate faptele sunt descoperite și nimic nu mai rămâne ascuns. Judecata universală nu se supune rigorilor temporale și cauzale, de care sunt constrânse tribunalele lumești. Ea are loc într-o clipită și verdictul este fără cusur, fără a fi nevoie de recurs, probe ale apărării și ale acuzării. Iar aceasta pentru că sunt foarte clare criteriile de judecată, expuse în cele ce urmează.

Adresându-se întâi oamenilor puși de-a dreapta și binecuvântându-i cu intrarea în Împărăția Tatălui Ceresc, Hristos-Judecătorul le spune acestora că moștenesc această Împărăție, care le era destinată atât lor, cât și, de fapt, tuturor oamenilor încă de la începutul lumii. Adică, de n-ar fi existat păcatul strămoșesc, toți am fi moștenit Împărăția cerurilor. Dar în condițiile date, motivul răsplătirii celor de-a dreapta este explicat prin intermediul a șase modele de comportament, rămase în învățătura Bisericii sub numele de „faptele milei trupești”, un mănunchi de virtuți: hrănirea celui flămând, adăparea celui însetat, primirea celui străin, îmbrăcarea celui gol, ajutarea celui bolnav și vizitarea celui întemnițat. Toate acestea sunt exemple practice ale rodului dragostei față de semeni, a faptului că ne pasă de durerile, greutățile și neajunsurile celui de lângă noi. Este interesant că cei vizați, binefăcătorii, se miră că sunt astfel binecuvântați și întreabă: „Doamne, când Te-am văzut flămând și te-am hrănit?...” și toate celelalte, la care Iisus le răspunde că, făcând bine semenilor, de fapt L-au cinstit pe El Însuși. Iubirea de semeni și iubirea de Dumnezeu sunt două fețe ale aceleiași monede, așa cum spunea odinioară Sfântul Ioan Evanghelistul: „Iubiților, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu” (I Ioan 4, 7).

A doua parte a Judecății universale se referă la condamnarea celor care, dimpotrivă, nu au împlinit aceste virtuți izvorâte din dragostea aproapelui. Dacă Hristos îi numește „blestemaților”, nu înseamnă că ei au fost chiar blestemați de Dumnezeu, ci că ei înșiși, fiindcă nu au împlinit roadele dragostei, se autoexclud de la comuniunea cu Dumnezeu. Blestemul nu e o formă de adresare, ci o constatare a unei stări de fapt definitive, a lipsei iubirii, ceea ce face imposibilă așezarea cuiva, alături de Dumnezeu, în Împărăția cerească. Ei sunt trimiși „în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui”, nu fiindcă Dumnezeu nu îi iubește și Își întoarce fața de la ei, ci din cauză că aceștia se aseamănă diavolului și îngerilor lui, deoarece au împrăștiat în jur numai dezbinare și răutate. Și de această dată, Judecătorul își motivează verdictul într-o formă similară: „Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc...” și așa mai departe. La fel, cei vizați de tragica hotărâre Îl întreabă pe Hristos când anume L-ar fi întâlnit și nu L-au slujit, iar Domnul le răspunde pe măsură: „Adevărat zic vouă: întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut”.

„Înfricoșătoarea Judecată”, așa cum este numită această hotărâre finală, induce frică, în primul rând, pentru că este o revelare a stării reale a lumii, deci nu o viziune subiectivă asupra lumii, omenească și necunoscătoare a toate. Dar e tot la fel de înfricoșătoare, poate chiar mai mult, deoarece hotărârea are un rezultat veșnic: „Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viața veșnică”. Potrivit tradiției bisericești, noi, cei vii, încă ne putem ruga până la acel moment pentru cei adormiți. Făcând fapte bune nu în locul celor morți, ci urmând îndemnul lor de a fi buni, devenim un fel de „mâini” ale celor deja adormiți în facerea de bine, chiar după moartea lor. Astfel, rugăciunile noastre pentru cei adormiți, parastasele, milosteniile făcute în amintirea lor pot avea urmări. Chiar dacă nu au făptuit întru totul cele bune, cei care au murit, au parte de mântuire prin ajutorul nostru, căci Biserica este casa comuniunii mijlocite, a rugăciunii unora pentru alții. Aceasta însă nu constituie un motiv să ne lăsăm pe baza urmașilor, că „ne vor mântui ei”. Dimpotrivă, astfel avem încredințare că noi, cei vii, putem să îndreptăm prin dragostea noastră, dragostea nedeplină a celor care de acum înainte nu mai pot lucra la propria mântuire. Arătând că ne pasă de ei și de locul lor în Împărăția cea veșnică, ne sporim dragostea unii față de alții, împlinind întocmai cele cerute de Dreptul Judecător celor ce stau de-a dreapta Sa.