Plânsul și lacrimile duhovnicești, rod al curățirii ființei noastre și totodată al prezenței tot mai accentuate a harului în sufletul nostru, redau naturii omenești transparența ei, din starea naturală, anterioară amestecării sale cu păcatul și patima, ceea ce îl ajută pe om să se cunoască pe sine, să se vadă pe sine așa cum este el de fapt – egoist sau iubitor de Dumnezeu și de semeni – și să vadă mai clar, mai senin ținta sau scopul vieții sale – sfințenia. „Lacrimile – spune Părintele Stăniloae – spală ochii și-i fac frumoși, pentru că spală inima și o fac transparentă, frumoasă și nevinovată”.

(Preot Ioan C. Teșu, Teologia necazurilor, Editura Christiana, p. 211)