Când numeri mulțimea păcatelor tale, socotește și pagubele care îți vin prin ele, ca să cunoști cât folos ai păgubit și să te îndemni spre durere multă și pocăință; că altfel, nimic nu folosește întristarea și durerea, precum zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu este altă pagubă care să se vindece cu întristare și durere, decât numai a păcatului”. Pentru aceasta, toată întristarea și durerea este deșartă și nefolositoare, afară de aceasta. Așadar, cine dorește să dobândească această durere de suflet folositoare și cu totul mântuitoare, să gândească cu luare aminte și smerenie la bunătățile de care se lipsește, și la toate pagubele care îi vin din păcat, ca să știe cât de dureros trebuie să se amărască și să se pocăiască.

Dintre toate aceste pagube, cea mai mare și mai vrednică de jale, este lipsirea de Dumnezeu; că această pagubă este rădăcină și pricină a tuturor celorlalte. Cunoaște că te păgubești de acest mare bine și de toate celelalte îndată ce săvârșești păcatul, ca să înțelegi cât este cu cuviință să plângă și să se tânguiască din toată inima sa, cel ce s-a păgubit și cade de la atât de mare bogăție a fericirii și înălțime a darurilor, în astfel de noian de nenorociri.

Cum este cu putință să nu plângă cel care a căzut în asemenea rău și adânc al pierzării? Deschide ochii tăi, suflete al meu ticălos, să înțelegi ce erai mai înainte și cum ai ajuns mai pe urmă. Ai fost fiu, după dar, al Celui Preaînalt, locaș Dumnezeului celui viu, vas al alegerii și scaunul adevăratului Solomon. Ai fost tron al înțelepciunii, frate al îngerilor și moștenitor al cereștii fericiri.

(Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 324-325)