Omul este preotul imperfect, care pe de o parte laudă pe Dumnezeu prin cosmos, iar pe de alta, aduce în cosmos şi în sine moartea. Numai omul desăvârşit, realizat în Hristos, scapă omenirea de moarte, întrucât se dăruieşte pe Sine prin moarte lui Dumnezeu şi acceptă ca lumea însăşi să moară pentru şi în El. Este ceea ce se cere şi omului să facă. Sfântul Apostol Pavel zice: Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume (Galateni 6, 14).

Omul răstignit pentru lume scapă de moarte, cum scapă şi lumea, care este răstignită pentru şi în om. Lumea răstignită pentru şi în om nu se pierde, ci se transfigurează. Căci ea este dăruită prin această moarte lui Dumnezeu. Noi vedem prin lume pe Dumnezeu, dar e pericol şi să nu-l vedem, când ne alipim de ea. Trebuie să ne dezlipim de ea prin cruce, ca să vedem prin ea pe Dumnezeu. Sau trebuie să facem să moară pentru noi sau în noi forma ei ispititoare, ca să se transfigureze pentru şi prin noi, ca să se cureţe, ca să se facă transparent pentru Dumnezeu. Lumea trebuie restabilită, înduhovnicită pentru şi în noi în forma în care a fost creată de Dumnezeu, ca să redevină locaşul curat al lui Dumnezeu. Aşa cum locaşul bisericesc numai sfinţit devine locaş al lui Dumnezeu, aşa şi lucrurile lumii numai sfinţite prin depărtarea de chipul ispitelor sau prin curăţirea lor de ceea ce ne poate ispiti devin un astfel de locaş.

(Arhim. Ioanichie Bălan,  Ne  vorbeşte  Părintele Dumitru Stăniloae, vol. I, Editura Episcopiei Romanului,  1993,  pp. 106-107)