Zilele trecute am revenit de la Tübingen (Germania), unde am fost invitat să particip la mai multe evenimente, inclusiv să conferenţiez la o întâlnire regională a Asociaţiei Tinerilor Ortodocşi Români din Germania (ATORG). Deşi chinuit de o pneumonie, m-a întărit Dumnezeu să ţin un cuvânt acestor tineri şi enoriaşilor care au rămas în Duminica Sfântului Apostol Toma, după Sfânta Liturghie, vreme de un ceas. Punct de plecare a fost tema stabilită de organizatori, despre „Provocările mărturisirii ortodoxe în ziua de azi”. Dar ceea ce m-a uimit a fost că, ulterior, sesiunea de întrebări (şi răspunsuri) a durat aproape trei ore! Ca să nu-mi pierd vocea, a trebuit să beau ceai după ceai, dar clar că numai harul lui Dumnezeu m-a putut ţine într-un astfel de context. La fel s-a întâmplat şi a doua zi, la Cercul biblic al parohiei gazdă, păstorită de luminosul Părinte Nicolae Gilla, cu sprijinul neobositei sale prezbitere, Adina. S-a discutat despre Evanghelia după Luca pe care, anterior, o parcurseseră capitol cu capitol, săptămâni la rând. Recunosc că am fost pus adesea în dificultate de interogaţii subtile, care vizau profunzimi ale textului. M-a bucurat să constat că resortul problematizărilor nu-l constituiau efemere curiozităţi intelectuale, ci serioase frământări existenţiale. Se făcuse târziu în noapte când am fost nevoiţi să oprim dialogul, din motive obiective.

Nu evoc întâmplător această cea mai recentă experienţă a mea din sfera misionară. Ceea ce am trăit în oraşul universitar Tübingen devine o raritate în arealul bisericesc. Faţă de ceea ce se întâmpla în anii de după 1989, se constată un interes din ce în ce mai scăzut în rândul credincioşilor faţă de întâlnirile numite generic „conferinţe”. Tema este abordată, lucid şi nostalgic, totodată, de Marius Vasileanu în ultimul număr din „Lumea credinţei”, sub titlul: „Altfel despre comunitatea creştină”. Explicaţiile diminuării publicului de la conferinţe pot fi, într-adevăr, multiple: s-a mai potolit „foamea” spirituală cu care am ieşit din deceniile de comunism; există astăzi o ofertă de cuvânt duhovnicesc extrem de bogată, inclusiv în format audio şi video; multă lume preferă să urmărească transmisiunile în direct (pe internet, de obicei) ale unor astfel de întâlniri sau înregistrările ulterioare şamd. E limpede însă că nimic nu poate compensa dialogul „faţă către faţă” şi nici o transmisie video nu va putea înlocui impactul unei situări în proximitatea fizică a unui „conferenţiar”.

Aş adăuga câteva lucruri la cele semnalate de Marius Vasileanu. Unu: invitaţi de o anumită ţinută duhovnicească - precum, să zicem, Părintele Rafail Noica -, vor umple o sală oricât de mare ar fi, oricând. Doi: oamenii urmăresc (încă!) şi manifestă mult interes pentru cei care fie vin cu o abordare mai vie - să o numim „nonconformistă” (v. Părintele Constantin Necula), fie impresionează prin lucruri inedite extrase din sfera interdisciplinarităţii (v. Părintele Diacon Sorin Mihalache). Trei: există şi un soi de fidelizare, de „specializare” a publicului care caută o anumită abordare sau linie duhovnicească (v. Maica Siluana Vlad). Realitatea „din teren” demonstrează, însă, că se strâng din ce în ce mai greu oameni care să asculte pe cei ce nu se regăsesc în una dintre cele trei categorii enumerate anterior (iar acesta e şi cazul meu).

În pofida dificultăţilor, nu cred că trebuie să ne descurajăm şi să renunţăm la tipul acesta de întâlniri. Oricum, în Ortodoxie accentul nu cade (nu ar trebui să cadă!) pe lucrarea cu „masele largi”, ci cu acel „puţin aluat care dospeşte toată frământătura” (v. I Corinteni 5, 6). Formarea, catehizarea credincioşilor începe de la un număr mai restrâns, iniţial. Şi Mântuitorul a ales, dintre zecile/ sutele de ucenici, doar 12 apostoli mai apropiaţi, iar anumite lucruri le împărtăşea doar cu trei dintre ei (Petru, Iacov şi Ioan). Încât, în modul raportării credincioşilor la „conferinţele” duhovniceşti putem mai degrabă sesiza semnul unei fireşti „limpeziri”, al unei necesare „rafinări”. Ei nu mai caută orice cuvânt duhovnicesc şi de la oricine. Sunt mai selectivi, pentru că nu mai primează setea de informaţie, ci o anumită abordare care-i poate atinge direct, îi poate inspira şi entuziasma. Participanţii la „conferinţe” doresc să se implice mai mult, sesiunea de întrebări de după discursul invitatului nu mai este suficientă.

Aşa se explică faptul că există un interes în creştere faţă de un alt tip de întâlniri, numit – iarăşi generic – „seminarii”. Sunt 10, maxim 15 persoane care, ghidate de un mentor (un preot, o maică, un laic), au şansa de a se deschide şi de a vorbi fiecare în parte, de a intra într-o „lucrare”. Spre o astfel de abordare e nevoie să ne deschidem mai mult. Grupurile de terapie sau de formare duhovnicească pot constitui „veriga lipsă” între scaunul de spovedanie şi amvonul predicilor, respectiv aula conferinţelor. Spun asta din experienţă şi am ca argumente „pescuirea”, prin această metodă, a unor persoane din afara Bisericii, respectiv adâncirea unor credincioşi mai „harnici” în demersul de cunoaştere lăuntrică (în sens filocalic). Tinerii, mai ales, sunt extrem de receptivi la astfel de abordări. Şi dacă ei nu constituie ţinta principală a misiunii Bisericii de azi, atunci cine?