Episcopul Chesarie Păunescu povestea că prin anul 1934, când era director la Seminarul monahal din Mănăstirea Cernica, s-a întâmplat că în iarna aceea s-au terminat alimentele şi lemnele de foc la elevi. Nu mai aveau nici bani în casă, nici mănăstirea nu avea rezervă de lemne şi hrană.

– Ce să fac? spunea preasfinţitul. Nu găseam să împrumut de nicăieri, iar elevii sufereau. Atunci m-am dus la biserică, am căzut în genunchi la icoana Maicii Domnului şi am citit paraclisul ei cu lacrimi, cerându-i ajutorul în acea grea nevoie. Şi iată că Maica Domnului nu ne-a lăsat. A doua zi dimineaţă a venit din Bucureşti la Mănăstirea Cernica, o doamnă credincioasă şi a întrebat:

– Cine este directorul Seminarului?

– Arhimandritul Chesarie Păunescu, i s-a răspuns.

– Şi unde este chilia lui?

– În incinta mănăstirii, la etaj.

Numai ce mă pomenesc cu o doamnă la uşă.

– Părinte director, am auzit că nu aveţi cu ce întreţine Seminarul. Iată, vă donez din munca mea 5000 lei, să procuraţi pentru elevi tot ce aveţi nevoie.

– Bine, soră! Dumnezeu şi Maica Domnului să vă răsplătească! Dar spuneţi-mi numele, să vă facem un pomelnic pentru familie.

– Nu, părinte, nu trebuie. Ştie Dumnezeu numele meu şi de ce am eu nevoie.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Istorioare duhovniceşti, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004, pp. 96-97)