Mânia omului se împarte în trei. Este o mânie care vine şi trece repede. Aceasta nu e periculoasă precum celelalte. Aceasta-i ca focul de câlţi: se aprinde şi se stinge. Căci zice Scriptura: „Mâniaţi-vă şi nu greşiţi” (Psalmi 4, 4). După ea îndată îşi cere omul iertare; de aceea, această mânie nu este periculoasă. Este apoi al doilea fel de mânie. Ea e pizma care ţine minte răul două-trei zile sau mai mult. Şi, în sfârşit, este mânia sau zavistia, care ţine uneori toată viaţa. Îl ţine satana legat uneori de nici pe patul de moarte nu-l iartă pe fratele său. Această zavistie îl face pe om mai rău decât dracul, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Deci, unul ca acesta dă ca pricină pe „Nu pot să-l iert, că el m-a nedreptăţit”. Şi stă întunecat ca un drac, şi stă cu satana în inima lui, şi nu aude Scriptura care zice: „Soarele să nu apună întru mânia voastră” (Efeseni 4, 26). Îl ţine satana şi-i zice că-i drept, că are dreptate să nu ierte şi să nu ceară iertare, pe motiv că nu e el vinovat.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Editura Mânăstirea Sihăstria, 2007, p. 204)