Apoftegme ale Părintelui Paisie Aghioritul

Când cineva înaintează duhovnicește are înlăuntrul lui o bucurie, o pace, o mulțumire.

Ca să-i ajutăm corect pe oameni să devină oameni duhovnicești, nu trebuie să-i nedreptățim. Și îi nedreptățim atunci când vrem să-i facem asemenea nouă. Când le dăm să mănânce ceea ce mâncăm și noi. Nu luăm în considerare dispoziția celuilalt, setea, foamea lui.

Hristos va deplânge lumea acolo unde va ajunge și va arăta un semn. Acest semn nu va fi a doua Lui Venire. După aceea nu va mai fi nici un necredincios. Toți vor crede în Hristos, dar această credință nu va mai avea nici o valoare.

Când lucrați, mâinile voastre să fie la lucru și mintea la Dumnezeu. Să vă opriți la fiecare oră și să faceți puțină rugăciune și apoi iarăși lucru. Să aveți deschisă o carte în chilie. Să intrați înlăuntru și să citiți puțin, ca să se adune mintea și apoi iarăși lucru. Apoi puține rugăciuni cu metanierul și iarăși rugăciune. Să nu muncim noi, călugării, precum mirenii.

Dacă cineva își recunoaște greșeala este jumătate de progres. Mare bine este când cineva își recunoaște neputințele lui și când încearcă să se îndrepte. Acesta este mai bun decât acela care face multă nevoință, dar nu-și recunoaște neputințele lui.

Dacă am spune neîncetat rugăciunea și am avea mintea acolo, gândurile trupești nu ne-ar mai putea face rău.

Nu trebuie să spunem că vrem să-L iubim pe Hristos, ci să nu-L supărăm. A căuta la rugăciune să-L iubim pe Hristos este ca o obrăznicie.

Uităm adeseori ceea ce citim, fiindcă nu participă și inima. Nu se îndurerează inima noastră și de aceea le uităm.

Trebuie ca inima noastră să se îndurereze pentru fiecare păcat, altfel cu ușurință îl vom face din nou.

Să ne rugăm pentru alții. Atunci bunul Dumnezeu ne trimite harul Lui.

Dacă vrem să aflăm voia lui Dumnezeu într-o problemă, vom face rugăciune și-i vom întreba pe părinții noștri.

Totul în viața duhovnicească este cugetul bun.

Când ne nevoim să biruim o patimă și nu pleacă, înseamnă că avem egoism sau judecăm și osândim pe alții.

A zis Gheronda despre doi bătrâni simpli care nu trăiau foarte ascetic, dar nici nu aveau mângâieri de la oameni și comunicare cu mirenii: „Aceștia sunt cu adevărat anahoreți”. 

Să ne rugăm ca niște păcătoși, iar nu ca niște trezvitori neptici.

Să învățăm tipicul Raiului care este rugăciunea neîncetată.

Mai întâi trebuie omul să-și facă mărturisirea păcatelor lui la duhovnicul lui, ca să se împace cu Dumnezeu și să se pună în rânduială. Și în ceasul rugăciunii pe care o face singur trebuie să se mărturisească. Alta este mărturisirea aceasta, către Dumnezeu. Să se smerească înaintea lui Dumnezeu, să spună, Dumnezeul meu, sunt nerecunoscător, nemulțumitor, păcătos, fățarnic, am facut asta și asta”. Și după ce se va pocăi și se va mărturisi lui Dumnezeu, apoi va începe să se pună în rânduială, adică să-și îndrepte toate patimile și toate bolile lui duhovnicești. Apoi va spune: „Dumnezeul meu, eu ce voi deveni? Dacă nu mă vei ajuta Tu, nu se face nimic”. Și atunci vine harul lui Dumnezeu. Va simți o așa de mare bucurie înlăuntrul lui, o așa de mare mângâiere, încât îi va face inima să nu se mai oprească din rugăciune.

*** Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, 2011