Un tânăr de 28 de ani se grăbea, în Sfânta şi Marea Sâmbătă a acestui an, să ajungă acasă, de la Timişoara la Eşelniţa. Îl aşteptau părinţii, logodnica şi Învierea. Prin localitatea Cornea, moartea şi-a scos coasa (cornul) şi i-a secerat tinereţile. L-am condus, alături de întreaga suflare a comunităţii, pe ultimul drum, marţi, în Săptămâna Luminată. Doi bătrâni erau pe o bancă, la poartă, când trecea cortegiul funerar. S-au ridicat, s-au închinat, i-am văzut cum au început să plângă. Unul şi-a scos batista, şi-a şters lacrimile de pe obraji. Celălalt s-a căutat prin toate buzunarele şi dându-şi seama că nu are batista la el, i-a cerut-o împrumut colegului de bancă. Şi-a şters ochii şi a înapoiat batista. Lacrimile lor nu aveau mai mult de 28 de ani. Parcă ştiau pe de rost spusele Sfântului Pavel: „Iar dacă noi numai pentru viaţa aceasta nădăjduim în Hristos, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar nu! Hristos a înviat din morţi, pârgă celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 19-20). Mai sus, la o terasă, doi tineri îndrăgostiţi stăteau picior peste picior, cu spatele la acest ultim, pământesc şi jalnic, drum. Bătrânii au o demnitate a vieţii chiar dacă aceasta îi coboară până aproape de pământ; tinerii au o aroganţă definitorie şi o nepăsare înălţătoare faţă de orice demnitate. Şi totuşi...

În ziua de Paşti, dimineaţa, pe la orele opt, am ieşit în curtea Bisericii. Peste tot liniştea Învierii. Câteva femei au venit şi au luat jar din focul care ardea de la Joia Mare. Mergeau la cimitir, ştiind că „noi, cei vii, nu le vom lua înainte celor adormiţi” (1 Tesaloniceni 4, 14). Am luat mătura şi am început să mătur aleea. Eram civil, doar o vestă preoţească şi barba m-ar fi putut da de gol. O maşină cu număr străin a oprit în faţa porţilor, coborând din ea două doamne şi trei prunci ţanţoşi. Au trecut pe lângă mine val – vârtej: „Hristos a înviat,  - Adevărat a înviat!”, au intrat în Biserică, am continuat să mătur: seminţe, mucuri de lumânări (şi de ţigări), pungi, urme din perioada premergătoare Învierii. Nu după mult timp, doamnele au ieşit din Biserică, întrebându-mă: „unde este Taica Popa, vrem să-i grijească pe ăştia micii”. Le-am promis că îl chem îndată. Am lăsat mătura, am intrat prin uşa Altarului, m-am îmbrăcat cu odăjdiile Învierii, am pregătit Sfintele Sfinţilor gândind: „Sunt la fel ca îngerii, fiii lui Dumnezeu, fiindcă fiii lui Dumnezeu sunt fiii Învierii” (Luca 20, 36). Când m-au văzut cu Sfântul Potir pe solee, copiii chicoteau. Unul le-a şoptit celorlalţi: „Este el, măturătorul...” I-am împărtăşit, le-am dat Paşti, câte o cărticică de rugăciuni.

Mă simţeam curat, aveam ceva din măreţia Învierii care nu se poate şterge vreodată, din demnitatea unui... Măturător în Rai.