Obișnuiesc ca, în fiecare an, să caut și să-mi iau drept călăuză câte unul sau mai multe volume de predici ale unor autori contemporani, care se adaugă unor texte din literatura patristică – pentru momentele în care îmi pregătesc cuvântul de învățătură. Cu multă bucurie, am descoperit recent o astfel de culegere de cuvinte ziditoare, avându-l ca autor pe PS Timotei Prahoveanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Publicate anul trecut (2022) la Editura „Cuvântul Vieții” a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, predicile sunt așezate inspirat sub genericul „Cuvintele Domnului – comoara ascunsă în țarină” și sunt împărțite în două monumentale volume (în jur de 700 de pagini fiecare): „Predici la duminicile de peste an” (vol. I) și „Predici la praznice împărătești și sfinți” (vol. II).

Autorul vede în această lucrare atât de consistentă – literalmente și duhovnicește vorbind – smerita împlinire a unei datorii morale: „O carte de predici înseamnă, înainte de toate, o prea mică parte din slujirea jertfelnică pe care o datorăm Mântuitorului Hristos” (op. cit., vol. I, p. 5). De altfel, așa cum însuși mărturisește, dar cum am avut și eu ocazia, de-a lungul anilor, să constat, slujirea Cuvântului a fost și este pentru PS Timotei Prahoveanul o preocupare de căpătâi. În cuvântul vorbit cu diferite ocazii, mai ales în predici, se simte multă căldură și o înțelegere părintească pentru neputințele omenești, dar și o insistență în a îndemna și a învăța pe ascultător cele ce călăuzesc spre Dumnezeu, căutând întotdeauna să transmită ceva din fiorul pe care-l încearcă, ce-l ce are în inimă – dorul arzător spre deplina unire cu Hristos. În cuvântul scris – nu doar în predicile despre care facem vorbire, ci și în cărți sau în numeroasele texte publicate săptămânal pe diferite teme – regăsim toate calitățile vorbitorului inspirat și devotat, caligrafiate cu un condei meșteșugit, înmuiat adesea în cerneala străvechilor slove ale limbii române.

Cele două volume de predici sunt de folos nu doar clericilor, ci și credincioșilor, fiind accesibile și abordând teme care preocupă pe omul de azi. Spre exemplu, reflectând la Nașterea Domnului într-o iesle săracă, întrucât nici o casă nu a primit o Mamă ce stătea să nască, PS Timotei Prahoveanul constată cu amărăciune că „indiferența de atunci, de la Bethleem, este remarcată tot mai des în lumea noastră: în școli, în instituții, care vorbesc adeseori despre democrație și despre drepturile omului. Acum, oamenii au drepturi, toate drepturile, dar Dumnezeu nu mai are nici un drept asupra creației Sale, asupra noastră, asupra lumii, asupra ordinii, care de multe ori este dezordine” (op. cit., vol. II, pp. 85-86).

Extrem de valoroase în aceste predici sunt – desigur, alături de numeroasele citate din Sfintele Scripturi – acele tâlcuiri ale Sfinților Părinți menite să lumineze un anumit pasaj, să ne fie reper și călăuză. Nu puține sunt și exemplele din viața Părinților contemporani, aici fiind evidente dragostea și respectul pe care autorul le arată celor pe care a avut bucuria de a-i cunoaște personal, cum e cazul Părintelui Cleopa de la Sihăstria.

Un alt lucru ce mi-a atras atenția în chip deosebit a fost foarte buna cunoaștere a istoriei și geografiei Locurilor Sfinte. Este foarte important să ai mărturia cuiva care a cunoscut în mod direct anumite realități și care ne oferă o informație verificată, mai ales în răstimpul în care a fost Superior al Așezămintelor Românești de la Locurile Sfinte. De exemplu, puțină lume cunoaște care este locul precis în care ucenicii L-au văzut pe Domnul prima dată după Înviere, „în Galileea” (Matei 26, 32): „Acest lucru s-a întâmplat foarte aproape de Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, la locul care se numea și se mai numește și astăzi Mica Galilee (în prezent, aparține Patriarhiei Ierusalimului). Era o proprietate pe care galileenii o cumpăraseră în vremea în care nu aveau îngăduință din partea iudeilor să locuiască în cetate atunci când veneau la sărbătorile Templului, întrucât erau gălăgioși și creau conflicte cu iudeii” (op. cit., vol. I., p. 18).

Foarte valoroase (și rare!) sunt și predicile la momentele de prăznuire ale unor sfinți mai puțin cunoscuți sau popularizați, cum ar fi Împărăteasa Pulheria, Sava cel Sfințit, Ignatie Teoforul sau Antonie cel Mare. De remarcat că în volumul al doilea găsim nu mai puțin de șase predici diferite ținute cu prilejul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva – semn al evlaviei neîncetate a fostului slujitor al Catedralei Mitropolitane din Iași, evlavie care nu a scăzut, ci chiar a sporit în anii de slujire arhierească de la București.

Întrucât spațiul acestei rubrici este deja depășit – deși ar mai fi foarte multe de spus – mai adaug doar faptul că PS Timotei Prahoveanul ne predă nu doar bucuria slujirii Cuvântului, ci ne și responsabilizează pe noi, cei ce avem datoria de a învăța „cu timp și fără de timp” (II Timotei 4, 2): „Rostirile clericilor de la amvon sunt, în primul rând, o chemare sfântă, iar cel care le propovăduiește va trebuie să le împlinească. Ele nu sunt o lecție de orgoliu, nici dorința deșartă de arăta altora un drum pe care tu însuți nu mergi” (op. cit., vol. I, p. 5). Important e, așadar, nu cât de erudiți suntem, cât de meșteșugit vorbim (aici ne pândește mereu demonul slavei deșarte!) ci, mai ales, cât din cele propovăduite punem în lucrare în viața noastră. Simplu, curat, în ascuns.