Pe vremea când ne aflam în pustie, privegherea noastră începea de la apusul soarelui şi dura până la orele dimineţii. Bătrânul meu de vrednică pomenire, Iosif, învăţându-ne îndatoririle vieţii monahale, punea mare accent pe metoda practică a rugăciunii minţii. Aşa precum el însuşi se nevoia permanent în rugăciune, insista ca şi noi să ne nevoim pe cât puteam fiecare, pentru a întipări adânc în minţile şi inimile noastre numele Domnului, care reprezintă piatra de căpătâi a întregului edificiu duhovnicesc.

Bătrânul nostru obişnuia să ne spună că după somn, mintea omului este proaspătă şi limpede. Ea se află într-o perfectă stare ca noi să-i putem da, ca primă hrană duhovnicească, numele Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar, deoarece diavolul ştie acest lucru, el se grăbeşte tot atât de iute ca fulgerul să semene neghinele gândurilor sale rele atunci când ne trezim, aşa încât memoria, ca o moară, va începe să le macine, iar zgomotul făcut de rotirea ei va fi precum este felul lui de „rugăciune”.

În jargonul morarilor, partea din cadrul mecanismelor morii în care se varsă grâul, porumbul, orzul sau orice fel de alte grăunţe ce trebuie măcinate se numeşte paluie (în limba greacă se numeşte „cerere”). Aceasta este deschisă şi largă în vârf, dar devine atât de îngustă la bază încât nu lasă decât câteva grăunţe să cadă ritmic între pietrele morii. Orice întră în „cerere” va trece printre pietrele morii şi va fi măcinat. Dar orice intră în inimă – care are într-însa toate dorinţele omeneşti – nu trebuie să urce printre roţile de moară ale minţii. „Căci din inimă ies gândurile rele” (Matei 15, 9), spune Domnul şi se urcă şi trec unul câte unul şi sunt măcinate. Cu cât inima este mai necurată şi mai pământeasca, cu atât mai murdare şi mai ticăloase sunt gândurile.

De aceea, pentru a împiedica toată necurăţia gândurilor să urce la minte şi pentru a curaţi inima, după cum voieşte Creatorul, coborâm mintea în cerul inimii noastre prin intermediul rugăciunii minţii şi, astfel, noi transformăm locul patimilor acolo unde ne închinăm indirect satanei, într-un templu sfânt al lui Dumnezeu, un locaş al Sfintei Treimi. Aceste lucruri pe care le-am schiţat sunt simplu de descris în cuvinte, dar pentru a le pune în practică e nevoie de toate forţele omului împreună cu ajutorul deplin al harului dumnezeiesc. Şi întrucât Dumnezeu pururea Se dăruieşte pe Sine şi chiar ne roagă: „Fiule, dă-Mi inima ta” (Proverbe 23, 26) este necesar ca şi noi să ne dăruim pe noi înşine cu totul şi plini de ascultare faţă de regulile ascetice ale Părinţilor noştri trezvitori. Aşadar, fiţi atenţi cu primele voastre gânduri după somn. Vise, năluciri – bune sau rele – orice ne-a lăsat moştenire somnul, trebuie îndepărtate imediat. Şi de îndată trebuie să luăm Numele lui Hristos ca pe răsuflarea sufletului nostru. Între timp, după ce ne spălăm cu puţină apă rece pe faţă pentru a ne trezi şi după ce bem o ceaşcă de cafea sau altceva pentru a ne înviora – întrucât privegherea noastră începe cu mult înainte de miezul nopţii – spunem Sfinte Dumnezeule, Crezul şi Cuvine-se cu adevărat, iar apoi ne aşezăm la locul nostru de rugăciune cu arma împotriva diavolului – şiragul de mătănii – în mână.

„Te-ai aşezat pe scăunel?” obişnuia să întrebe Bătrânul meu. „Aşteaptă puţin! Nu începe să te rogi în felul obişnuit înainte de a-ţi opri toate gândurile şi a medita puţin asupra morţii şi asupra a tot ceea ce îi urmează.”

Consideră că aceasta este ultima noapte din viaţa ta. Cât despre toate celelalte zile şi nopţi, este sigur că au trecut şi te-au adus în acest punct al vieţii tale. Cât despre această noapte ce-ţi stă înainte, nu eşti sigur că te va aduce până la ziua ce va veni, sau la moartea care trebuie să vină şi ea.

Câţi oameni vor muri la noapte! Şi de unde ştii tu că nu te vei afla printre ei? Aşadar, meditează la faptul că eşti gata să pleci în scurt timp, şi fie îngerii, fie demonii vor veni să-ţi ceară sufletul, după faptele tale.

În ceasul morţii, demonii sunt amarnici procurori şi ne amintesc de toate faptele vieţii noastre şi ne împing spre deznădejde. Îngerii, dimpotrivă, ne arată lucrurile pe care le-am făcut pentru Dumnezeu. Şi în urma acestei deliberări preliminare este determinat cursul sufletului. Apoi urmează vămile văzduhului, înfricoşatului tribunal al Judecătorului şi verdictul. Iar dacă rezultatul acestor deliberări va fi osândirea, atunci ce vei face, biet suflet? Ce n-ai da tu în ceasul acela spre a fi eliberat! Vino-ţi în fire ca fiul risipitor, pocăieşte-te şi caută mila preamilostivului Dumnezeu. Orice ai dori să faci atunci, fă acum. Ai păcătuit? Căieşte-te. „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii” (II Corinteni 6, 2). Dacă meditezi asupra acestor lucruri chiar pentru puţină vreme, fără năluciri sau vedenii, eşti adus la căinţă şi la zdrobirea inimii; inima ţi se înmoaie precum ceara şi mintea se opreşte din rătăcirile ei. Aducerea aminte de moarte are acest avantaj firesc: să biruiască toate iluziile vieţii şi să creeze întristarea cea dumnezeiască în inimă.

În această atmosferă de căinţă poţi începe rugăciunea cea scurtă, neîncetată a minţii.

În timp ce gândurile tale sunt adunate şi duhul îţi este înfrânt şi smerit, apleacă-ţi uşor capul şi îndreaptă-ţi atenţia spre locul inimii. Şi ea este înfrântă şi smerită şi aşteaptă mintea să coboare pentru ca împreună (mintea şi inima) să poată oferi o adevărată căinţă Celui Atotgânditor şi iertător Dumnezeu al nostru cu nădejdea că El nu o va trece cu vederea. Actul respiraţiei începe cu inspiraţia pe nări.

Adaugă acolo şi respiraţia sufletului tău prin rugăciune, în vreme ce inspiri, spune rugăciunea o dată, introducând-o în inimă, iar în vreme ce expiri, repet-o încă o dată.

Fixează-ţi mintea acolo unde se opreşte respiraţia, în locul inimii şi fără risipire însoţeşte, prin inspiraţie, rugăciunea inspirată şi expirată: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Închipuieşte-ţi starea cuiva îndrăgostit şi fără de năluciri ori vedenii, spune numele Domnului Iisus Hristos cu vocea lăuntrică.

Alungă orice gând, chiar pe cel mai frumos, mai curat şi mai mântuitor. Ele vin de la cel rău, din partea dreaptă pentru a-ţi opri rugăciunea. Treci cu vederea toate gândurile rele, oricât de obscene, păcătoase şi hulitoare ar putea fi ele.

Ele nu sunt ale tale; nu-ţi fă griji în privinţa lor; nu tu eşti cel răspunzător de ele. Dumnezeu vede de unde vin ele. Pur şi simplu nu te lăsa ademenit de ele; nu te teme; nu te lăsa furat de ele şi nu consimţi la lucrarea lor. Dacă eşti distras pentru puţină vreme, îndată ce observi că te-ai depărtat de locul şi de felul rugăciunii tale, revino imediat. Şi dacă eşti furat din nou, revino încă o dată. Dacă revii de fiecare dată când eşti distras, Dumnezeu îţi va vedea truda şi râvna şi cu Harul Său, încetul cu încetul, El îţi va dărui concentrarea minţii. Mintea este obişnuită să rătăcească şi se fixează doar acolo unde simţim o durere. De aceea, opreşte-te o clipă după ce inspiri; nu expira imediat.

Acest lucru va provoca o uşoară, inofensivă durere în inimă, locul unde vrem noi să ne fixăm mintea. Această mică durere ajută mult prin atragerea intelectului ca un magnet şi păstrându-l acolo pentru a servi minţii precum un servitor, într-adevăr, încetul cu încetul odată cu trecerea timpului, dulcele nume al Domnului, numele care se află deasupra oricărui nume, atunci când este chemat cu durere şi frângere de inimă, lucrează „schimbarea dreptei Celui Prea Înalt” (Psalmi 76, 10) asupra sufletului nostru în locul în care se cuibărise odinioară păcatul. Mişcarea circulară a rugăciunii în inimă îi lărgeşte hotarele atât de mult încât ea devine un alt cer, un cer al inimii, capabil să cuprindă Necuprinsul. Va fi război, va fi lupta mare pentru tronul inimii. La început diavolul va lucra prin patimi şi aburii lor – adică, feluritele gânduri contrare rugăciunii. Şi cu cât pierde mai mult teren prin post, priveghere, rugăciune şi alte nevoinţe ascetice, cu atât mai mult va răcni şi cu atât mai puternic – cu voia lui Dumnezeu – el va încerca să-şi manifeste răutatea şi viclenia prin felurite înrâuriri, ispite şi necazuri. Dar grija plină de dragoste a Tatălui Ceresc va trasa întotdeauna limitele drepturilor lui în raport cu tăria noastră de a face faţă atacurilor sale. Înaintea unei ispite, Hristos, Judecătorul luptei, asigură întotdeauna har ascuns luptătorului, în aşa fel încât furia vrăjmaşului să fie zdrobită de har, iar luptătorul să iasă victorios. Noi trebuie să-L mulţumim pe Domnul prin purtarea necazurilor pentru a şterge toată supărarea pe care I-am pricinuit-o atunci când eram dominaţi de păcat.

În vremea aceea diavolul se bucura, iar Dumnezeu se întrista; acum e rândul lui Dumnezeu să se bucure şi al celui rău să se întristeze şi să fie alungat.

(Părintele Efrem Filotheitul, Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, traducere de prof. Paul Bălan, Editura Buna-Vestire, Bacău, 2001, pp. 306-310)