Familia mea era foarte credincioasă. În casa noastră se păstrau icoane cu Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Nicolae. În faţa lor ardea întotdeauna candela. În anii grei de după revoluţie, părinţii împreună cu noi, copiii ‒ eram trei, de la vârsta de un an, până la cinci ani ‒ locuiam în Smolensk. Tata avea serviciu, iar mama, pentru a ne hrăni, se ducea în satele de prin apropiere şi schimba hainele pe pâine, lapte, făină ‒ orice găsea.

Însă nu reuşea întotdeauna şi foamea o silea să mai încerce încă o dată. Îmi amintesc cum odată mama ne-a promis că ne va aduce lapte, ne-a încuiat în casă şi a plecat. S-a întors plângând, a pus în faţa noastră un bidon plin cu lapte, iar alături geanta cu haine. Fără să spună ceva, a îngenuncheat în faţa icoanelor. Plângea şi-i mulţumea Sfântului Nicolae. Noi, copiii, nu înţelegeam nimic, dar am început şi noi să plângem.

Mai târziu, mama ne-a povestit următoarele. În ziua aceea, înconjurase satul Cermuşki şi nu putuse face rost de nimic. Mergea necăjită, pentru că ne promisese lapte, dar nu reuşise să obţină nici o picătură. Aşa ajunsese la hambarul de la marginea satului. Acolo văzuse un bătrân care îi făcea semn cu mâna, de parcă voia să-i spună ceva. Mama s-a apropiat, iar el i-a spus: „Dă-mi vasul pentru lapte”. El s-a dus în spatele hambarului, apoi s-a întors cu bidonul plin cu lapte. „Mergi în pace. Du copilaşilor tăi lapte“. Mama a vrut să-i mulţumească, a înconjurat hambarul de câteva ori, dar n-a mai găsit pe nimeni. Bătrânul dispăruse. Oare nu a fost aceasta o minune? (M. P., oraşul Sankt-Petersburg)

(Noile minuni ale Sfântului Nicolae, Editura Sophia, pp.139-140)