Preasfințitul Părinte Macarie, Episcopul românilor ortodocși din Europa de Nord, ne face un dar de suflet acum, la începutul Postului Crăciunului. Este vorba despre un consistent volum de memorii, publicat de Editura Polirom, cu titlul: „10 ani cu Mitropolitul meu, Bartolomeu Anania (1998-2008). Amintiri la capătul dorului”. Este un text (auto)biografic, structurat cu acribie de cronicar, care urmărește ultima parte a vieții „leului din Ardeal”, dar și evoluția tânărului student în Teologie, Marius Drăgoi care, deși doar student în anul al doilea, este numit secretar de cabinet al unuia dintre cei mai importanți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, până când ajunge să fie el însuși hirotonit ierarh. Mărturisesc că de mult nu mi-a mai fost dat să citesc pagini scrise atât de cald, în care seriozitatea și umorul, rigoarea și duioșia alternează atât de firesc.

Mitropolitul Bartolomeu Anania este descris drept „apostol și mărturisitor, iubitor de înțelepciune și împodobitor al limbii românești, diortositor al cuvântului scripturistic, dârz păstor în vremuri tulburi, o prezență maiestuoasă, dar totodată sensibilă, delicată și proaspătă ca binefăcătoarea briză de mare. Un om egal cu sine însuși, integru, transparent, fără de vicleșug” (p. 15), care „avea un fel țărănesc, simplu, arhaic și, totodată, patriarhal, grav de a-și trăi viața lăuntrică” (p. 30). Cred că mai sintetic de atât nu se poate cuprinde o personalitate atât de complexă, cu o viață atât de lungă și plină de atâtea experiențe cât să scrii, inspirându-te din ea, nu unul, ci câteva zeci de romane. Un om care a suferit mult în pușcăriile comuniste dar care, ca ierarh, a ajuns să fie colindat de angajați ai SRI, fapt ce l-a făcut să exclame mucalit: „a ajuns să mă colinde Securitatea” (p. 71). Un ierarh care nu s-a comportat niciodată ca un „șef”. Îi numea pe cei din jurul său colaboratori, iar nu subalterni.

Mitropolitul Bartolomeu Anania putea să fie și blajin sau iertător, dar și ferm, chiar sever: „Am o virtute cardinală: aceea de a mă adapta ușor în aproape orice mediu, dar și un păcat cardinal: acela de a lua totul foarte în serios” (p. 137). Avea conștiința că lucrarea sa nu este (de)limitată de granițele canonice ale eparhiei. Cum a fost și cazul când, comentând o lipsă a Legii Cultelor, a lansat celebra afirmație: „Noi nu am cerut voie guvernului să ne numim Biserică Națională. Noi suntem Biserică Națională” (p. 107-110). De altfel, considera că Biserica trebuie să conlucreze cu politicienii, dar fără a face compromisuri: „Dragii mei, vom aștepta cu răbdare, dar nu vom tăcea și nu vom sta cu mâinile în sân, ci vom face și noi, oamenii Bisericii, în numele vostru, al tuturor, tot ceea ce ne stă în putință în limitele legalității și ale bunei cuviințe, să-i determinăm pe oamenii politici ca fiecare să devină un stetoscop, să-și aibă urechea plecată și pusă pe inima poporului, așa cum face doctorul cu aceia pe care îi examinează, să nu se înstrăineze nimeni de aceia care l-au ales și în beneficiul cărora trebuie să emită legi” (p. 166).

În acest volum de suflet, PS Părinte Episcop Macarie reușește să întărească în noi conștiința că toate evenimentele din trecut pot deveni sursă de inspirație și reper pentru ceea ce avem de făcut în prezent. Spre exemplu, așa cum o face relatând momentul în care, la Cluj, în anul 2000, de Sfintele Paști, este invitată o delegație numeroasă din Germania, condusă de episcopul luteran din Stuttgart, Eberhardt Renz. „După Liturghia Învierii, la agapă, episcopul luteran Renz l-a întrebat cu mare mirare pe chiriarh: - Cum ați reușit să adunați atâta lume de Paști? Cum ați mediatizat, cum ați popularizat evenimentul? – Am tras clopotul, a răspuns Înaltul, mai în glumă, mai în serios. Mi-am dat seama că pentru episcopul luteran prezența oamenilor la o slujbă religioasă, fie ea și a Învierii, nu mai era un lucru de la sine înțeles. Și atunci, întrebarea, care poate părea ridicolă cuiva crescut într-o societate religioasă, devine perfect legitimă pentru cineva tributar mentalității occidentale contemporane: oamenii nu mai vin la biserică decât dacă sunt convinși, persuadați, cu alte cuvinte, dacă se face o campanie bună de PR. Nu știu cât timp va mai veni lumea în număr atât de covârșitor la sărbătoarea Paștilor, inclusiv la noi în țară, doar pentru că va răsuna clopotul, dar ce știu sigur este că nu prin campanii de PR vom reuși să re-evanghelizăm oamenii” (p. 157).

Astfel de întâmplări și de reflecții se regăsesc de-a lungul întregului volum. În el există „un mozaic, nu un ghiveci!” de file de jurnal, predici, pastorale, scrisori, cuvinte de folos sau întâmplări pline de tâlc. La final, veți găsi un set de fotografii sugestive, bine alese, un fel de recapitulare în imagini a celor 500 de pagini ce se întipăresc, astfel, mai ușor în memoria noastră afectivă. Am simțit nu că eu parcurg niște pagini de text, ci că mă las, pe măsură ce mă afund în lectură, vizitat și atins la inimă de oameni, de gânduri, de emoții sau de idei pline de har. Volumul este ca un colind cu versul dulce, meșteșugit, pe înțelesul tuturor, dar mereu trimițând la adânc de înțelepciune.

Am reținut, pentru încheiere, un moment petrecut pe 27 septembrie 1998, la Istanbul (Constantinopol), la o întâlnire a unei delegații românești cu Sanctitatea Sa, Patriarhul Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, care „i-a întins mâna confratelui său de la Cluj, spunând: - Bartolomeu întâiul! Iar arhiepiscopul nostru i-a strâns mâna, răspunzându-i cu un zâmbet larg: - Bartolomeu unicul! Cu adevărat, Bartolomeu al nostru unic a fost” (p. 51).