„Tot trupul, iarbă şi toată slava omului... ca floarea ierbii”, zice Sfântul Proroc Isaia.

În cartea Sfântului Ioan Scărarul, care se zice Scara (la treapta 7), aflăm următoarea povestire:

Era în Horeb (la muntele Sinai) un monah trândav şi nepăsător, cu numele Isihie. Acesta s-a îmbolnăvit odată greu şi i-a fost răpit sufletul lui vreme de un ceas. Trupul lui a rămas mort în toată regula. După aceea şi-a revenit în fire şi a înviat.

Cum s-a trezit, a strigat ca să iasă afară toţi care se aflau lângă dânsul. A zidit îndată uşa chiliei cu bolovani şi cu var şi a rămas închis 12 ani de zile. În vremea aceasta n-a vorbit cu nimeni niciun cuvânt şi totdeauna plângea şi se tânguia, cugetând la cele ce văzuse pe lumea cealaltă. Când au înţeles părinţii din mănăstire că i se apropie sfârşitul, au stricat zidirea uşii şi mergând la dânsul înăuntru îl rugau ca să le spună un cuvânt de folos. El însă n-a vorbit cu ei nimic, decât numai acestea: „Cine se gândeşte la moarte şi la răspunsul ce va da la Judecata cea Înfricoşătoare a Domnului, acela nu este cu putinţă ca să păcătuiască!”. Şi, zicând acestea, a adormit cu pace. Acestea le povesteşte Sfântul Ioan Scărarul care a fost de faţă în chilia fericitului monah.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine... Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 418)