Cinstim, de asemenea, sfințenia pe care au dobândit-o sfinții în viața lor și îi rugăm, prin slăvirea pe care le-o atribuim, să ne ajute și pe noi să ajungem la sfințenie. Nu cinstim moaștele pentru ele însele, ca pe niște oase ale trupului lor, ci Harul Sfântului Duh care locuiește în ele. Poruncile lui Dumnezeu în Vechiul Testament interziceau cinstirea idolilor, deoarece oamenii de atunci credeau că în idoli locuia Însuși Dumnezeu. Noi nu acordăm moaștelor adorarea cuvenită doar lui Dumnezeu, pentru că nu credem că în ele sălășluiește Însuși Dumnezeu, ci doar harul Său (lucrarea, energia Sa). Prin urmare, cinstindu-i pe sfinți, Îl cinstim și pe Dumnezeu, așa după cum El Însuși ne-a spus: Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește, și cine Mă primește pe Mine Îl primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40).

Biserica lui Hristos a cinstit încă din primele secole moaștele mucenicilor, pe care le-a păstrat cu evlavie, construind în cinstea lor biserici, de multe ori chiar pe locul de mucenicie. Mai târziu, s-a stabilit să se așeze câte o bucățică din sfintele moaște în placa de pe Sfânta Masă și în Sfântul Antimis, lucru care se săvârșește până în zilele noastre. Și aceasta deoarece Biserica lui Hristos are ca temelie sângele martirilor.

(Părintele Damaschin Grigoriatul, Minunile ‒ mărturie a dreptei credințe, traducere de Părintele Grigore Konispoliatis, Editura Areopag, București, 2012, pp. 119-120)