„Numai creștin fiind mă vizitează – în pofida oricărei rațiuni – fericirea, ciudat ghelir. Numai datorită Creștinismului nu umblu – crispat jignit, pe străzile diurne, nocturne ale orașului – spațiu proustian descompus de timp – și nu ajung să fiu și eu – cum spune François Mauriac în Destine – unul dintre acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieții și nu mă număr printre cei ce încă n-au înțeles – Fapte 20, 35 – că mai fericit este a da decât a lua.” – astfel se încheie „Jurnalul fericirii”, Testamentul celui care a cunoscut bucuria desăvârșită întâlnindu-L pe Dumnezeu prin suferința îndurată în celulele temnițelor comuniste, loc al convertirii la Ortodoxie.

Iar pentru că neuitarea este dovada vie a recunoștinței pentru cei care s-au jertfit pentru idealurile, valorile și cultura românească, pentru cei care au apărat libertatea și credința neamului nostru cu prețul vieții, întru nădejdea mântuirii, se cuvine să ne aducem aminte de Nicolae Steinhardt, devenit mai apoi monahul de la Rohia, cunoscut pentru activitatea sa literară, publicistică, eseistică, juridică și filosofică, fiind totodată una dintre personalitățile care au contribuit incontestabil la întărirea duhovnicească a semenilor lor în secolul al XX-lea.

Nicu Aureliu Steinhardt s-a născut în Bucureștii începutului de secol XX, la 29 iulie 1912, într-o familie evreiască, tatăl, Oscar, fiind inginer și arhitect, iar mama, Antoaneta, născută Neuman.

Începutul apropierii de Dumnezeu a fost făcut încă din copilărie, fiind fascinat de sunetul clopotelor Bisericii „Sfântul Gheorghe” Capra din capitală și de obiceiurile creștinești, potrivit autobiografiei scrisă la îndemnul duhovnicului său, arhim. Serafim Man, și a Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Teofil Herineanu al Clujului.

A urmat Liceul „Spiru Haret“, având colegi pe Mircea Eliade şi Constantin Noica. În această perioadă are loc și debutul său literar, în revista Vlăstarul.

Un alt moment care dovedește apropierea treptată de Ortodoxie a fost participarea la orele de religie, în ciuda apartenenței sale etnice și religioase, fiind chiar apreciat și încurajat de către profesorul său, pr. Gheorghe Georgescu.

După ce a absolvit în 1929 examenul de bacalaureat, an în care se remarcă și în cenaclul literar al lui Eugen Lovinescu, „Sburătorul”, a urmat cursurile Facultății de Drept și Litere a Universității din București, pe care le-a finalizat în 1934. După doi ani, în 1936, a devenit doctor în Drept constituțional, urmând ca mai apoi să își continue studiile în străinătate, în Anglia, Franța și Austria, până la începerea războiului.

1934 este și anul primei aparții editoriale a lui Nicu Aureliu Steinhardt, cu volumul „În genul… tinerilor“, iar apoi a publicat la Paris, în limba franceză, „Essai sur la conception catholique du Judaisme“şi „Illusion et réalités juives“.

Totodată, în această perioadă a colaborat cu reviste ale vremii, fiind la un moment dat redactor la „Revista Fundaţiilor Regale“, în 1939, funcție pe care a pierdut-o în 1940, în timpul regimului Antonescu, din cauza originii sale evreiești.

Seria rănilor sufletești a continuat după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În anul 1947 i s-a interzis activitatea literară și a fost înlăturat din avocatură, chiar dat afară din propria-i locuință. Au urmat ani dificili în care a fost supus, alături de alți intelectuali ai vremii, unor abuzuri, presiuni și marginalizări care aveau să anunțe o perioadă mult mai grea. În anul 1959 au început să fie arestați prietenii săi, membri ai grupului din care făcea și el parte. După închiderea lor, între care și Constantin Noica, Steinhardt este chemat în repetate rânduri la interogatorii și îndemnat să fie martor al acuzării, la finalul lui decembrie 1959. Refuzul de a depune mărturie a avut drept consecință arestarea sa, în ianuarie 1960 fiind judecat în procesul „lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat”. A fost astfel condamnat la 12 ani de muncă silnică, la 7 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii personale, sub acuzația de „infracțiune de uneltire contra ordinii sociale”.

În celulele reci și întunecate ale penitenciarelor sistemului totalitar comunist, cei care nu se supuneau regimului ateu erau nevoiți să suporte tratamente greu de imaginat, de la anchetări nedrepte, la agresiuni fizice îngrozitoare, înfometări și alte lucruri înfricoșătoare, rodul minților bolnave ale torționarilor. În această perioadă a căutat din ce în ce mai mult să Îl cunoască pe Hristos, dorindu-și să îmbrățișeze Creștinismul.

Unul dintre momentele marcante ale existenței sale a fost convertirea la Ortodoxie în celula 18 a închisorii Jilava, unde a fost botezat de către părintele Mina Dobzeu la data de 15 martie 1960. Momentul profund mișcător al binecuvântării prin Taina Sfântului Botez a fost zugrăvit în chip deosebit mai târziu în filele testamentului său literar, Jurnalul Fericirii. Redactat abia în anii ‘70 și tipărit în anul 1991, jurnalul constituie dovada înfloririi sale lăuntrice, metamorfoza trăirilor fiind prilejuită de minunea cunoașterii lui Hristos și a descoperirii libertății autentice. Scrisă la sfatul lui Dinu Pilat, coleg de temniță și de suferință, opera sa de căpătâi, confiscată de mai multe ori în urma trădării apropiaților, este o dovadă a rezistenței prin credință și cultură.

În august 1964, după 5 ani de temniță grea în care este mutat în închisorile de la Gherla şi Aiud, este eliberat în urma decretului de graţiere colectivă a deţinuţilor politici. Un alt moment extraordinar trăit de Nicolae Steinhardt, imediat după ieșirea din detenție, a fost desăvârşirea Tainei Botezului la Schitul Darvari din București, prin primirea Tainei Mirungerii şi Împărtăşirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

De-a lungul timpului s-a bucurat de darul prieteniei nemărginite cu Constantin Noica, pe care îl și numește înger călăuzitor.

După moartea tatălui său, în 1967, Steinhardt dorește să se stabilească la o mănăstire, însă statutul său de fost deținut politic determină numeroase refuzuri.

Prin binecuvântarea lui Dumnezeu, sufletul său cunoaște o pace extraordinară când ajunge în ținutul Maramureșului la Mănăstirea Rohia, în anul 1973. După ce vreme de 7 ani se ocupă de organizarea bibliotecii, a cunoscut desăvârșirea vocației prin închinovierea în cinul monahal, fiind călugărit în taină de arhim. Serafim Man, starețul așezământului monahal, primind chipul îngeresc la data de 16 august 1980.

Până la sfârșitul vieții sale le este aproape semenilor prin cuvinte de folos, dar și prin acte filantropice, având totodată o activitate publicistică rodnică, realizând traduceri, eseuri, cronici și nu numai.

Părintele Nicolae Steinhardt a trecut la Domnul în data de 30 martie 1989 și a fost înmormântat în Cimitirul „Sfânta Ana” Rohia. Prin opera sa, purtătorul fericirii în întâlnirea cu Hristos a demonstrat că și în cele mai cumplite chinuri, în pătimiri mucenicești, harul lui Dumnezeu poate aduce în sufletul celui condamnat frânturi de Rai.

Să îi pomenim, așadar, în rugăciunile noastre și să nu îi uităm pe cei care au fost închiși în temnițele comuniste, pentru vini închipuite, pe cei care au îndurat chinuri cumplite pentru dragostea de neam și pentru păstrarea credinței ortodoxe. Prin jertfa lor au devenit un exemplu pentru noi, cei de astăzi. Lumina nevoinței care a încununat întreaga lor viață să fie un îndemn viu la curaj, demnitate, nădejde și credință statornică.

Sursa: arhiepiscopiasucevei.ro