Deși a fost un om simplu, avea o măreție evanghelică. Întreaga lui viață a fost străbătută de dragostea și jertfa sa față de Dumnezeu și față de oameni. Format la Universitatea pustiei, părintele Proclu a fost cu adevărat un monah cu o profundă sensibilitate lăuntrică, o frumoasă curăție a sufletului și a trupului, cu dragoste de Dumnezeu și de oameni și împodobit cu cea mai adâncă smerenie și rugăciune. Urmând calea monahismului încă de la o vârstă fragedă, s-a adăpat din cugetul bisericesc autentic și din modul de viață anahoretic cu toată ființa sa, ferindu-se de ceea ce era împotriva voii lui Dumnezeu și fiind întru totul dăruit Lui. Nevoința rugăciunii de noapte și-a păstrat-o până la moarte. Postea îndelung, făcea multe metanii, își încălzea inima în rugăciune, dăruindu-se în iubire cu totul lui Dumnezeu și slujirii omului. Plângea zile în șir. Îl citea mereu pe Sfântul Isaac Sirul, cu ale cărui cuvinte dulci se hrănea. A fost ofrandă desăvârșită către Dumnezeu!

A rămas un gol în cei ca mine, în noi toți care am fost binecuvântați să-l cunoaștem. A lăsat în urmă ceva, acel ceva pe care mulți îl caută, mulți îl doresc și prea puțin îl găsim în această Vale a plângerii. E dragostea de Dumnezeu și de oameni la cote înălțătoare, e esența credinței, e totul. Părintele Proclu dădea sfaturi tuturor, îi ajuta pe toți: monahi, ieromonahi, stareți, starețe, preoți de mir, credincioși, mireni, chiar și oameni rătăciți care aveau nevoie de ajutor, pentru fiecare avea un cuvânt de folos. Răspunsurile sale erau pline de lumină și de putere. Insista pe rugăciunea către Mântuitorul, pe care se cuvine să o facem continuu sau cât mai des.

Părintele Proclu susținea cu tărie Ortodoxia întreagă, așa cum a fost lăsată și predată de Sfinții Părinți și de părinții duhovnicești care l-au format și întărit în iubirea de Dumnezeu, precum marii părinți ai Sihăstrei Neamțului – Cleopa Ilie și Paisie Olaru. Părintele Îl mărturisea întotdeauna pe Mântuitorul Hristos și ne îndemna să ascultăm de El, să ne unim cu El, să ne iubim unii pe alții și să ne iertăm unii pe alții, să-i ajutăm pe cei din jur, să postim pentru a ne curăța și întări în duh, să păstrăm smerenia în noi și cât mai mult să ne rugăm ca Dumnezeu să reverse mila și iubirea Lui peste Biserică și peste cei cei din jurul ei ca să fie cît mai mulți oameni care să Îl cunoască pe Dumnezeu cel Viu și iubitor de oameni și, astfel să se mântuiască.

Câți oameni nu au mărturisit că părintele Proclu dădea în mod minunat răspunsuri la întrebări, înainte de a fi rostite? Câți nu au simțit că sunt diagnosticați și li se dă rețetă înainte de a-și mărturisi suferința? Câți nu au simțit darul înainte-vederii, prin care părintele, în mod atât de discret, descoprea lucruri din viitor? Și mai ales, căți din cei cei ce au mers la părintele cu sufletul deschis și neiscoditor nu au primit mângâiere sufletească, pace, nădejde și bucurie? Toți cei care l-au cercetat au primit răspuns după nevoile și trebuințele lor și au rămas cu dorul revederii.

Părintele Proclu, la fel ca și ceilalți părinți cu viață sfăntă din generația sa, trăiește acum în Ceruri, în lumina lui Hristos, pentru că sfinția sa s-a umplut de Hristos cel Viu. Ne-a învățat să prețuim viața, să nu irosim timpul dat de bunul Dumnezeu, căci viața nu înseamnă a trăi, ci a ști pentru ce trăiești (N.Iorga).

De doi ani de zile nu il mai găsim pe părintele la căsuța de la Mitocul Bălan, ci la Mănăstirea Sihăstria Putnei, la mormântul său. Dar îl găsim mult mai aproape. Aproape de orice inimă care, simplu, cu credință îl cheamă în rugăciune: „Părinte ajută-mă!”. Să avem parte de rugăciunea părintelui Proclu din Veșnicie, să-l simţim aproape, să ne mângâie dorul, amintirea şi să ne călăuzească pe drumul ce duce la Dumnezeu.