Într-o lume care caută mereu explicări ale comportamentului uman și definiri ale acestuia, Evanghelia aceasta – îndeobște numită a Întoarcerii Fiului Risipitor (Luca 15, 11-32) – ar trebui să ne pună pe gânduri. E contrar tuturor opiniilor de parenting exprimate atât de doct de oameni ce abia își pot duce în suflet trecutul. Încercând, cu disperare uneori, să-și vindece trauma personală pe seama învățării noaste. Fiul ce risipește averea tatălui în lecția libertății autentice nu e pus la întâmplare în calea noastră spre postire. De altfel un anumit grad de postire – refuzul de a mânca porcii ce-i paște, căci este de Legea lui Moise – este elementul declanșator al întoarcerii. Își pierde averea risipind-o, își pierde demnitatea crescând porcii, își pierde dimensiunea umană – hrănindu-se laolaltă cu animalele de care avea grijă și care rămăseseră, singure, sub ascultarea sa. Două lucruri nu uitase. Că nu poate mânca din carnea de porc – căci ținea de Templu din Ierusalim oricât de departe se afla fizic de acesta – și de faptul că tatăl său sătura cu pâine pe slugile sale. O pregustare a Pâinii Celei veșnice a Euharistiei pentru noi, rătăciții între granițele „stăpânului” altei lumi? A Pâinii care ne cheamă Acasă la Tatăl? Poate. Cu o condiție unică și suficientă: să nu preferăm amestecul cu porcii în lăturile păcatelor.

Tatăl e ca un far în întuneric. Raza lui de lumină este o rază de așteptare, de veghe. Domnul Iisus Hristos va insista mereu pe imaginea aceasta a trezviei. Pilda fecioarelor înțelepte ca și îndemnul la priveghere, în repetate rânduri, ne spun, toate, cât de importantă este lecția răbdării în așteptarea unei Veniri. Răbdarea rugătoare. Paternitatea care priveghează. În fond avem un tată-mort. Ucis de pretenția fiului său de a avea totul. Ce i se cuvenea numai după moartea tatălui el cere din timpul vieții aceluia. Îl simțim singur. Căci nu cred că obrăznicia de om frustrat a fratelui fiului risipitor, rămas unic la tată, ar fi putut fi îndulcită în răstimpul cât aștepta tatăl. E posibil ca exact atitudinea aceasta de a privi în gol după cel pierdut să-l fi iritat la maximum pe cel rămas. În fond el zice: Privește, sunt aici! Dar tatăl știe că „acolo” se joacă sufletul celuilalt fiu. Nu-l iubește mai mult cât îl îngrijorează mai tare. De unde bucuria revederii. Alergarea lui înaintea celui ce se întoarce. Alergând pare că vrea să scurteze distanța și să reducă timpul despărțirii. Era de ajuns cu Așteptarea. Grăbea Întâlnirea. Iar pecetea bucuriei Întâlnirii este jertfirea vițelului celui îngrășat. Ținut pentru Împăcarea cu Tatăl ceresc. Căci știa că-i va aduce fiul acasă.

Fratele cârtitor nu așteptase nimic. Muncea. Trudea. Și credea că așa împlinește voia tatălui său. Ori tatăl nu de hrană ducea lipsă și nici de slugi. El nu de un truditor-slugă se lipsise ci de un fiu. Fiul rămas putea fi cel mult un fiu. Așa cum cel plecat era numai un fiu. Dar el era tată numai pentru că avea doi fii. În lipsa unuia ajunsese un bătrân ce aștepta. Ori moartea ori întoarcerea celui ce se pierduse dincolo de linia orizontului. Când cel rămas îi reproșează tatei că nu i-a oferit iedul pentru a chefui cu prietenii tatăl este rezonabil. Când împărțise averea o făcuse cinstit. Jumătate plecase și se împrăștiase. Jumătate rămăsese și... se acrise în cârteală. Nu lui trebuia să-i ceară iedul. Ci sieși își era stăpân. Ceea ce-l făcuse să nu mănânce cu prietenii era zgârcenia și obsesia pe muncă. Nu tatăl! El avea responsabilitatea hrănirii sale. Tatăl tăiase vițelul cel gras pentru că animalele de jertfă nu se supuneau regimului moștenirii. Tatăl taie vițelul pentru a arăta cu cât mai mult este un fiu decât un prieten. Ca diferența între un vițel de jertfă și un ied oarecare.

Deși nu era nevoie, tatăl se justifică. Bucuria lui e mare pentru că fiul ce fusese mort a înviat. E primul dintre muritori care ne spune prin cuvinte simple ce înseamnă greșeala în căutarea libertății. Căci libertatea se caută „pe viață și pe moarte”. Și uneori ne costă viața! Tatăl știe că libertatea de a fi tată se plătește cu viața, dar preferă să fie vorba de viața lui nu a feciorilor lui! Apoi, spune că pierdut a fost și s-a aflat. Aflarea fiind rodul învierii din moarte. Și știe sigur ce spune. Căci e limpede că nopțile lui lungi de așteptare i-au ascuțit gândul nădejdii că, înviat – întors din moartea orgoliului și superficialitatea păcatelor – fiul său se va regăsi și îl va regăsi și pe tatăl său. Poate că discursul fratelui mai temperează din aroganța purismului din vremea noastră. A ortodocșilor care împlinesc funcția de fiu fără a trăi drama de frate ce-și așteaptă fratele pierdut. Fără a înțelege că ei nu pot fii dacă nu li se adaugă fratele ce este mort, pierdut în moartea păcatelor. E pilda ce ne șterge rânjetul de superioritate de pe chipuri când ne credem perfecți. Și ne îndemână să ne plângem păcatul mândriei de a ne crede nepăcătoși! Să nu uitați: pilda ne învață că doar unul dintre fii a înviat și s-a întors din pierdere. Celălalt mai are de lucru. Fie și măcar să participe la bucuria tatălui!