Moștenirea vieții veșnice (Luca 10, 25-37)

Reflecții

Moștenirea vieții veșnice (Luca 10, 25-37)

Cei care, aparent nu ar avea nimic de oferit, ori nu au posibilitatea de a se îngriji singuri, trebuie să constituie o prioritate pentru adevăratul creștin. În schimbul acestei jertfe, Domnul însuși va revărsa asupra lui din darurile Sale. Cu prisosință. Îndrăzniți!

Aspecte introductive

Pericopa evanghelică a acestei duminici vine să vorbească despre valori perene, folosind aspecte precum interculturalitatea, Mântuitorul reușește să pună accentele așa cum se cuvine în chestiuni privitoare la viața morală și cea spirituală. Alături de el, în prim-planul narațiunii se găsește un învățător de Lege. Un reprezentant al tagmei celor care cunoșteau și, cel puțin aparent, se preocupau de punerea în aplicare a principiilor vetero-testamentare. Spre a-i oferi răspuns la întrebările sale, Învățătorul utilizează, precum în alte situații, o parabolă. Mesajul central al acesteia îl reprezintă dragostea dezinteresată. O virtute greu digerabilă pentru interlocutorul Său. Din motive multiple. 

Iubirea

Spre a evidenția din capul locului lipsa de sinceritate a celui care intrase în vorbă cu Iisus, Sfântul Luca plasează cuvintele lui sub sintagma de „ispitire”. Cuvântul însuși fusese deja brand-uit cu secole înainte de către tagma concurenței. 

Întrebarea lui, aparent marcată de intenții bune, este legată de lucrurile care trebuie îndeplinite spre a moșteni viața veșnică. E trimis de către cel care trebuia să îi răspundă, la Lege și premisele ei. Răspunsul pe care-l oferă e unul satisfăcător: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Ca atare, e invitat să pună în practică cele spuse. Ar vrea, însă, să prelungească discuția. „Şi cine este aproapele meu?”, vine el să întrebe. Solicită, s-ar putea spune, precizări suplimentare. 

Parabola

În acest context, Iisus rostește o parabolă. Vorbește despre un om care călătorea dinspre cetatea Ierusalimului înspre cea a Ierihonului. Arată cum a fost jefuit și abandonat la marginea drumului. Evidențiază, de asemenea, faptul că, la scurtă vreme după nefericitul eveniment, pe acolo vor trece trei oameni. Doi dintre ei erau reprezentanții Legii Vechi. Preotul și levitul. Aproape că-l vor ignora. Interpretată în litera, nu în duhul ei, credința pe care o slujesc, le interzice să-l ajute. În cazul în care ar fi mort, ar atinge un cadavru și ar trebui să treacă printr-un ritual de curățire. Omit amândoi un fapt esențial. Anume că omul e întotdeauna mai presus în ochii lui Dumnezeu decât prescripțiile oricărei legi. Ce bine că noi, creștinii, cu precădere cei ortodocși, nu facem asta niciodată! Nu-i așa?!

Salvarea îi vine din partea celui de-al treilea drumeț. Un samarinean. Provenit din locuri în care puritatea religioasă avusese de suferit de pe urma mai multor factori. Sufletul omului rămăsese, însă, bun sub aspectul elementelor definitorii. Ca atare, impresionat de ceea ce vede, acționează prompt. Nu se pierde în întrebări și formalități, cum probabil ar face-o mulți dintre oamenii zilelor noastre. Îi oploșește rănile, îl urcă pe asinul său și-l duce la o casă de oaspeți. La plecare, lasă în avans bani celui care conducea acea activitate, spre a-i fi oferite îngrijirile necesare. Fără a avea vreun interes, ori a ști dacă paguba îi va fi vreodată întoarsă. 

Odată încheiată povestirea, Hristos schimbă rolurile. Se plasează El însuși în ipostaza celui care pune întrebările: „Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”. Dezamăgit de un astfel de deznodământ, cel în cauză nu are nici măcar puterea să rostească termenul generic folosit pentru a-i defini pe oamenii de pe acele meleaguri. Să spună: „samarineanul”. Reușește să zică doar: „Cel care a făcut milă cu el”. E trimis să-i urmeze exemplul.

Concluzii

Precum pe acel învățător de Lege, și pe noi Hristos ne trimite. Să căutăm aproapele pe care să-l iubim. Ne arată că în această categorie nu trebuie să se înscrie doar cei apropiați și cei care răspund dragostei noastre prin reciprocitate. Dimpotrivă. Cei care, aparent nu ar avea nimic de oferit, ori nu au posibilitatea de a se îngriji singuri, trebuie să constituie o prioritate pentru adevăratul creștin. În schimbul acestei jertfe, Domnul însuși va revărsa asupra lui din darurile Sale. Cu prisosință. Îndrăzniți!