Mucenicia Sfintei Ketevan, regina Georgiei

În vreme ce cratiţa înroşită i-a acoperit capul sfintei şi i-a atins umerii, arzându-i carnea şi părul, fum gros s-a înălţat din nou. În aceeaşi clipă viteaza muceniţă şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Hristos, pentru a primi cununa neveştejită a biruinţei, în veşnica Lui împărăţie. Era ziua de 13 septembrie 1624.

Șahul Abbas, ameninţând Georgia cu distrugerea, a constrâns autorităţile feudale din Kakheti să predea câțiva ostateci de seamă. Printre ei, ca voluntar, se afla împărăteasa Ketevan. Șahul Abbas a îndemnat-o pe împărăteasa să accepte credinţa mahomedană, dar a primit un refuz hotărât. Apoi împărăteasa Ketevan a fost aruncată în închisoare, unde a petrecut zece ani, plini de suferinţele martiriului.

Aceia au luat-o şi au târât-o până în piaţă. Au aprins un cuptor şi au aruncat în foc o mulţime de fiare – uneltele torturii. Priveliştea provoca groază. Administratorul oraşului n-a putut vedea aceasta şi a plecat întristat. Iar slugile sfintei plângeau nemângâiate şi îşi smulgeau părul. Aceea, văzându-le într-o asemenea stare, le ruga să-i urmeze pilda şi, în felul acesta, să plece toate împreună la ceruri.

Călăii le-au adus pe slujbaşe aproape de cuptor. Atunci acelea s-au înspăimântat şi s-au lepădat de Hristos. Şi au început s-o roage şi pe împărăteasă să facă la fel, ca să nu încerce durerile cumplite ale fiarelor înroşite în foc. Ea însă a rămas neclintită în hotărârea sa.

Îi venise acum rândul preotului şi duhovnicului ei, Gheorghe. Călăii l-au dus în piaţă. Flăcările se înălţau ameninţătoare, iar fiarele înroşite erau gata să încerce credinţa atletului lui Hristos.

Preotul s-a apropiat. L-a cuprins groaza. Părea că se clatină. Atunci s-a auzit puternic vocea sfintei:

– De ce tremuri ca o frunză? Crezi că vei trăi veşnic pe pământ? Mai bine să plecăm cât mai curând din această lume. De ce ţi-e frică de torturi? Ai uitat ce-a pătimit Domnul de la iudei? Dacă ne facem părtaşi patimilor Sale, vom deveni şi părtaşi ai Învierii Lui.

Auzind aceste cuvinte, părintele Gheorghe s-a întărit. Dar şi slujbaşele care se lepădaseră de Hristos L-au mărturisit iarăşi. Călăii, fără să piardă timpul, i-au ucis pe preot şi pe slujbaşe, dăruindu-le cununa muceniciei.

După aceea s-au apropiat de sfântă. În zadar i-a rugat să-i acopere puţin goliciunea. Nu-i dădeau nicio importanţă.

Au luat-o cu forţa, au atârnat-o de un copac şi i-au legat mâinile cu sfori, în formă de cruce. Apoi au scos din foc un cuţit înroşit. La vederea acestei privelişti înfricoşătoare, sfânta a zis:

– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

Călăii au început să-i taie sânii, până ce n-au mai rămas nimic din ei. Cu acelaşi cuţit i-au tăiat bucăţi din carnea de pe mâini.

Scoţând apoi din foc nişte unelte cu mânere lungi, ardeau rănile, precum şi toate membrele Sfintei. Îndată ce uneltele atingeau trupul ei, ieşea un fum gros.

Şi ca şi când acestea nu erau de ajuns, au coborât-o din copac şi au întins-o pe o grămadă de cuie pe care abia le scoseseră din cuptor. Apoi au luat nişte lopeţi de fier, le-au umplut cu alte cuie înroşite şi le-au pus peste trupul ei, apăsându-le cu putere. Peste puţin trupul său a devenit în întregime o rană. Bucăţi de carne cădeau pe jos, iar sângele curgea şuvoi.

Dar călăii nu-şi săvârşiseră încă lucrarea lor cumplită. Au scos din foc câteva ţepuşe atât de fierbinţi încât aruncau scântei. Cu acestea au început să sfâşie pieptul şi spatele Sfintei. Pe unde treceau ţepuşele, trupul era ars imediat. Astfel, nicio părticică din trupul ei n-a rămas nerănit. Mucenicia sa însă nu se terminase.

Călăii, după cum notează în versurile sale episcopul Ruisei, Nicolae, au scos din cuptor un lanţ înroşit. Deşi istovită, împărăteasa a reuşit să-şi facă semnul crucii şi să şoptească:

– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

Călăii i-au legat lanţul în jurul mijlocului, provocându-i o durere nesuferită. Apoi au luat o lopată înroşită.

– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!, a şoptit din nou Ketevan.

Au atins lopata pe fruntea şi pe gâtul ei. Un fum des i-a ieşit pe gură, pe nas şi pe urechi. Şi pe când se pregătea să-şi încredinţeze sufletul în mâinile lui Hristos, călăii au început ultima tortură.

Au luat o oală de fier, au băgat-o în foc şi au aşteptat să se înroşească bine. Apoi au luat-o şi au adus-o lângă muceniţă. Ea, arsă deja pe tot trupul, a şoptit pentru ultima oară:

– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

În vreme ce cratiţa înroşită i-a acoperit capul sfintei şi i-a atins umerii, arzându-i carnea şi părul, fum gros s-a înălţat din nou. În aceeaşi clipă, viteaza muceniţă şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Hristos, pentru a primi cununa neveştejită a biruinţei, în veşnica Lui împărăţie. Era ziua de 13 septembrie 1624.

În felul acesta s-a săvârşit Sfânta Mare Muceniţă Ketevan şi a ajuns la limanul liniştit al raiului, unde se roagă neîncetat Domnului pentru poporul ortodox.

(Patericul georgian, Editura Egumenița, pp. 198 - 200)

Ultimele din categorie