În tradiţia ortodoxă se obişnuieşte ca orice lucrare să se înceapă numai după ce ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci şi spunem: „Doamne ajută!” Acest obicei străbun ţine cont de faptul că nimic din faptele noastre - chiar şi cele vădit bune, de exemplu milostenia sau ajutorarea aproapelui - nu se face fără a avea în minte pe Cel Care face roditoare faptele, anume Bunul Dumnezeu. Alte dăţi, plecând de la casa părintească, suntem petrecuți la drum de mama şi tata care ne urează din inimă: „să-ţi ajute Dumnezeu şi Maica Domnului!”, iar spunând aceasta, ştiu ei bine ce spun. Nimeni nu cunoaşte mai bine decât părinţii cât de importantă este rugăciunea mijlocitoare a Preasfintei Născătoare.

Paraclisul Maicii Domnului este una dintre numeroasele slujbe de rugăciune către Fecioara Maria, care se cântă sau se citeşte mai ales în momente de necaz şi în nevoi. Tocmai de aici şi numele ei care, în traducere, înseamnă „mângâiere”. Într-unul din imne (a doua sedealnă după cântarea a VI-a) citim: „Nimeni din cei ce aleargă la tine nu iese ruşinat, Născătoare de Dumnezeu Fecioară; ci cerând dar bun, primeşte dăruirea către cererea cea de folos”.

Mijlocirea mângâietoare a Preacuratei Maici pentru noi este o realitate pe care monahii, preoţii, precum şi mirenii în egală măsură o simt în rugăciunile lor şi este mărturia cea mai clară, pe de o parte a dragostei pe care ea o poartă creştinilor, adică tuturor celor care mărturisesc pe Fiul ei Cel preaiubit, iar pe de altă parte a dragostei Cuvântului lui Dumnezeu pentru ea, adică pentru cea din care a luat trup şi S-a făcut om ca să ne mântuiască. Maica Domnului este astfel un minunat exemplu al materializării iubirii dintre Dumnezeu şi oameni, o iubire care se întoarce de la un partener la celălalt, într-o eternă multiplicare fără epuizare.

În rugăciunile fierbinţi ale Maicii Preasfinte cerul se coboară pe pământ şi cele două dimensiuni - aparent de neunit - devin una, unitatea dumnezeiască fiind locul unde toate năzuinţele omeneşti îşi găsesc suprema împlinire.

Dragostea de maică este o dragoste duioasă care trece chiar şi dincolo de greşelile, neajunsurile sau defectele copiilor ei. Este dragostea curată, care pe „toate le nădăjduieşte, toate le rabdă...”, aşa cum spunea Sfântul Apostol Pavel (1 Cor. 13, 7). Şi tocmai pentru că rugăciunile noastre sunt imperfecte, uneori egoiste, poate chiar dăunătoare nouă înşine, de aceea este nevoie de mijlocirea plină de iubirea de maică a Fecioarei Maria către Fiul ei. Prin curăţia ei, ea îndreptează ceea ce noi cerem strâmb, iar pe cele care le cerem după dreptate, ea caută să le împlinească, prin darul cel de sus.

Totuşi, aceste rugăciuni ale noastre se materializează altfel decât şi-ar putea imagina o minte secularizată. Nu orice lucru cerut lui Dumnezeu, sau Maicii Domnului, sau sfinţilor se realizează automat ca în urma unui act de magie, demn de un spectacol filmat și transmis lumii întregi. Şi pentru că nu se întâmplă mereu aşa cum vrem, mulţi ajungem la îndoiala folosului rugăciunii către persoane pe care - practic - nu le vedem, nu le auzim şi despre care ştim poate uneori mai mult din moştenirea tradiţiei decât din mărturii verificabile ştiinţific. Însă rugăciunea se împlineşte, dar altfel, iar aceasta pentru că numai cerând dar bun vom primi după dorinţa noastră. Răspunsul rugăciunii, care este un dar dumnezeiesc şi nu un merit pentru oarecare faptă personală, are drept scop folosul și întărirea noastră în cele duhovnicești, şi nu împlinirea capriciilor. Darul lui Dumnezeu are o direcţie - anume mântuirea, şi doar în acest fel primim dăruirea către cererea cea de folos. Prin contrast, ajutorul omenesc este unui trecător, volatil, pierzându-și consistența atunci când e mai mare nevoia. Acesta este și motivul pentru care chiar în imnul precedent celui citat mai sus spunem: „Ajutorului omenesc nu ne încredința pe noi, Preasfântă Stăpână, ci primește rugăciu­nea robilor tăi, că necazurile ne cuprind și nu putem răbda săgetările diavolilor...”

Paraclisul, din care fac parte imnurile invocate mai sus, este rugăciunea pe care duhovnicii o recomandă poate cel mai des fiilor lor duhovniceşti, atunci când îi dezleagă de păcate și îi îndeamnă să se apropie de Sfântul Trup şi Cinstitului Sânge al Domnului, în Taina Sfintei Împărtăşanii. Această Mare Taină a Bisericii ni se împărtăşeşte atunci când trăim intens întru cele sfinte, iar celor care nu au o viață duhovnicească să o numim „constantă”, măcar în preajma celor patru posturi mari ale anului, care sunt prilejuri de autoreflecţie, dar şi de bucurie atunci când ne lepădăm de păcate.

Creştinii care invocă în mod constant în viața lor ajutorul Preasfintei Maici se simt arareori singuri, fiindcă au mijlocitoare fără-de-pereche înaintea lui Dumnezeu. O mijlocitoare care, ca mamă, a născut, dar a şi purtat de grijă Fiului ei, Cel ce ne mântuieşte împărtășindu-ne din Trupul și Sângele Său. Tocmai de aceea, într-o laudă de la finalul aceluiaşi Paraclis, cântăm: „Bucură-te, ceea ce ai crescut Strugurele cel de taină!”.