Nimic nu ne înstrăinează atât de mult de iubirea de oameni a lui Dumnezeu și nimic nu ne dă mai mult focului iadului, cât patima tiranică a mândriei și a slavei deșarte. Când acestea există în noi, suntem pângăriți, chiar dacă am avea alte virtuți, ca neprihănirea, postul, milostenia sau rugăciunea. Căci, cum spune Scriptura, „tot cel ce are inima mândră e necurat în fața lui Dumnezeu” (Pilde 16, 5).

Pe om nu-l pângăresc doar păcatele trupești, desfrâul, adulterul și cele asemenea, dar și mândria, cu mult mai mult decât altele. Fiindcă fiecare cuget de desfrâu este, desigur, păcat de moarte, are însă ca pricină dorința. Când vorbim despre mândrie, dimpotrivă, nu poți găsi vreo cauză sau fază de început, care s-o îndreptățească fie și câtuși de puțin. Mândria nu e altceva decât pervertirea sufletului și boală grea, care se naște din prostie. Da, cel mai lipsit de minte om din lume este cel mândru.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, p. 34)