Zilele astea mi-am tot amintit vorbele lui Ștefan cel Mare și Sfânt din Apus de soare: „Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu este a noastră, ci a urmaşilor urmaşilor noştri în veacul vecilor!…”, pentru că exact așa simt în ceea ce privește trecerea noastră prin astă lume. 

Timpul viețuirii noastre nu este al nostru, cum egocentric socotim în anii tinereții. Este al urmașilor urmașilor noștri! Este al copiilor noștri și mai ales al  generației ce va să vină! Fiecare trecem ca un oaspete pe aici, în vremea noastră, în locul nostru… Și fiecare lăsăm moștenire. Un pom, un copil, un zâmbet, o amintire dureroasă… Un răgaz de lumină sau o beznă de gânduri rele… Tot ce facem, ce gândim, ce iubim sau ce urâm este o moștenire vie! O moștenire pe care o lăsăm în astă lume, în genealogia lui Adam, pentru urmașii noștri și ai fiilor noștri! 

Iată moștenirea pe care am primit-o noi – rădăcini adânci, sfinți care s-au rugat cu adevărat pentru noi, în chilii sau în odăi voievodale! În biserici prigonite sau în temnițe, în ceasuri neștiute de nimeni sau în slujbe arhierești din ceea vreme. 
Oameni ca și noi au fost când au trecut pe aici, dar le-a păsat! Iată sfinții închisorilor! Mi se frânge inima numai când îmi zboară gândul la dânșii, în camera mea caldă mi-e și rușine să ridic ochii spre carcera umedă și rece în care și-au sfârșit oasele pentru o generație mai bună, drept slăvitoare! Dar încă nu a trecut bine neamul lor și iată ce prăpădiți de suflete fierte suntem!

Vă rog, să trăim ca pentru neamul ce va să vină, să lăsăm o moștenire vie, a Harului și rugăciunii, să le facem cunoscute rădăcinile, neamul din care se trag! Din Voievozi Basarabi și Domni martiri Brâncoveni! Din batrânele ce au ținut  Biserica vie tot cu coșul cu colivă, aplecate de spate… Să ne îmbrățișăm copiii mai cu sinceră căldură și să le descoperim neamul din care se trag: neam de sfinți, de oameni aleși, neam care să ne salveze din trecut, dar și din veșnicie, pe noi cei de acum și pe cei ce se vor naște din sângiurile noastre! Să le lăsăm moștenire copiilor viețile sfinților din neamul nostru, viețile celor care țin Cerurile cu tihnă deasupra creștetului lor!

Dar din gura cui ar putea curge mai dulce și mai dăinuitor Predania sfințeniei decât din gura mamei? Și pe brațul cui ar înțelege fiul puterea iubirii părintești cu care sfinții noștri ne ocrotesc și ne înconjoară hotarele țării cu foc de rugăciune decât pe brațul tatei?

Ce ar spune acum, oare, Brâncoveanu Constantin, Sfânt Martir și Domn creștin? 

Căci atunci, în vremea sa, a văzut că toate se prăpădesc, toate! Sub ochii lui, sub încordarea sa! În astfel de momente crezi că totul e sfârșit, epuizat, zădărnicit, un eșec. Și cu toate acestea, iată, acum el este în Ceruri, căutând către noi din icoană. 

De aceea Biserica ne amintește: Sus să avem inimile! Până acum ceva vreme acest cuvânt îmi suna ceva de genul să avem nădejde! Să privim încrezători spre viitor și spre Cer! Fără a contrazice aceste sensuri de cutezători, ieri am înțeles mai adânc Cuvântul liturgic: adică Sus să ne sălășluim, în Duhul celor de Sus să trăim și să cugetăm. În vreme ce aici ne mișcăm cu traiul zilnic, întru cele cerești să ne fie duhul inimii și cugetului. Un modus vivendi. Căci din acea perspectivă le vom privi pe toate cândva. 

În acest sens mă gândesc că Sfântul Martir ne-ar putea spune nouă, ce încă bâjbâim… „Roadele se culeg în veșnicie, fiule! În taină și în Duh! Din sângiurile fiilor mei, revărsate în pământ străin, sunt fiii tăi liberi acum, în pământul vostru, al nostru! Nu l-am ținut pentru noi, ci vi l-am păstrat cu o datorie sfântă, cu prețul vieții noastre!”.

Așadar, asta simt în ultima vreme: că viața mea nu e a mea! E a urmașilor mei! E o responsabilitate viața mea, nicidecum o după-amiază comodă cu telecomanda în mână! (nici nu am asa ceva, Slavă Domnului! Ce amar, să îngăduim să ne trăiască televizorul viața! O viață avem și nu realizăm cum nu am început încă a o trăi!).

O vreme de semănare în pământul fiilor fiilor mei! O însămânțare în Duh, ale cărei roade le vor secera cei pe care eu acum nu îi cunosc… 

Noi, așadar, ce vom lăsa în urmă?

Viețile noastre îngrijite ca pentru dăruire și veșnică pomenire. Căci fie că vrem, fie că nu, le vom lăsa în urma noastră. De noi depinde doar cum… 

…ca pe o năframă albă cu care își vor curăța rănile sau ca pe un hău cețos îngropat în griji și ecrane? 

…ca pe o hartă nesfâșiată sau ca pe un ținut de împrumut, fără puncte cardinale?

…vor mai avea copiii noștri ancore adânc înfipte în pământ viu sau vor pluti în derivă fără apartenență lăuntrică, uitând și cum îi cheamă?

Oare cum își va lăsa fiecare din noi moștenirea sa neamului fiilor lui? 

Așa cum ne trăim viața acum, așa o vom lăsa…