Nu Dumnezeu are nevoie de darurile noastre, ci noi dăruindu-I din ale Sale, Îi arătăm prețuirea noastră

Puncte de vedere

Nu Dumnezeu are nevoie de darurile noastre, ci noi dăruindu-I din ale Sale, Îi arătăm prețuirea noastră

    • Nu Dumnezeu are nevoie de darurile noastre, ci noi dăruindu-I din ale Sale, Îi arătăm prețuirea noastră
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Noi avem nevoie de Dumnezeu și arătăm că suntem vrednici de El atunci când Îi aducem roadele așteptate. Și, chiar dacă vom pătimi pentru El chinuri, prigoane, ba chiar moartea, răsplata Sa nu va întârzia să vină. Mucenicii, care poartă coroana dăruită de Hristos, se află pe calea asemănării cu Împăratul Dumnezeu, adică cu Acela Care este purtătorul de drept al coroanei.

Zis-a Domnul pilda aceasta: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie; a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el a plecat departe. Când s-a apropiat vremea roadelor, a trimis pe slujitorii săi la lucrători ca să ia partea lui de roade. Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis alţi slujitori, mai mulţi decât cei dintâi, şi au făcut acelora tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceștia răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la vremea lor. Zis-a lor Iisus: Oare n-aţi citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri»? De aceea vă spun vouă că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cel peste care va cădea ea, îl va zdrobi. (Matei 21, 33-44)

Această parabolă, cunoscută ca „a lucrătorilor răi” sau „a roadelor viei, a fost rostită de Mântuitorul nu cu mult timp înainte de Sfintele Sale Patimi petrecute în Ierusalim, un oraș îngrădit asemenea plantației de vie despre care este vorba aici. Citirea ei se face în Biserică la Duminica a treisprezecea după Rusalii, în sezonul recoltei strugurilor, așa încât pentru agricultorii care constituiau odinioară segmentul majoritar al poporului, dar chiar și pentru toți ceilalți care beneficiau de roada viței, era un moment bun de reflecție și de actualizare a cuvintelor Evangheliei. A doua oară, ea se citește la pomenirea Sfântului Arhidiacon Ștefan, care a mărturisit pe Hristos și de aceea a fost ucis cu pietre afară din cetate, un amănunt amintit și în parabola de față în legătură cu mesagerii Cuvântului lui Dumnezeu.

Domnul Iisus descoperă, rostind această pildă, atât răbdarea nețărmurită a lui Dumnezeu cu oamenii, cât mai ales faptul că, negreșit, va exista o răsplată pentru toate bunele și relele noastre. Istorisirea e lesne de înțeles, tâlcul ei fiind imediat receptat de mai-marii templului, cei vizați.  Aceasta însă i-a făcut să se căiască de planurile lor de a-L ucide pe presupusul lor adversar, devenit prea incomod. Stăpânul viei Îl simbolizează pe Dumnezeu, via este poporul ales al Lui, zidurile sunt Legea Veche care apără poporul de rele și păcate, turnul de veghe este Scriptura, teascul este locul pregătit pentru sacrificiile sfinte iar lucrătorii viei sunt, firește, cei puși de Dumnezeu să aibă grijă de popor: preoții și conducătorii rânduiți. Faptul că stăpânul pleacă departe și lasă via în grija lucrătorilor, înseamnă nu că Dumnezeu a dat o lege iar apoi S-a retras în cer, lăsând pe oameni să se descurce oricum. Mai degrabă simbolizează dragostea divină care lasă libertate oamenilor pentru a crește duhovnicește în mod liber, nu constrânși. Tocmai de aceea stăpânul trimite periodic slugi ca să ia recolta așteptată, deci nici măcar nu cere întreaga roadă pentru sine. În schimb, lucrătorii tocmiți îi alungă pe trimiși, ba chiar pe unii îi omoară, aluzie la faptul că mulți dintre profeții și drepții lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost omorâți chiar de către cei ce ar fi trebuit să asculte mesajul divin. Dar în mod neașteptat, Dumnezeu își amână pedeapsa și trimite, iară și iară, alți mesageri, așteptând ca lucrătorii să își vină în fire și să dea cele după rânduială stăpânului de drept. În cele din urmă își trimite fiul, spunându-și că lucrătorii se vor rușina de el și atunci se vor îndrepta. De fapt lucrurile se agravează. Lucrătorii deveniți tâlhari la drumul mare se cred de acum stăpâni peste via dată lor în arendă, așa încât în cele din urmă stăpânul adevărat vine și îndreaptă lucrurile. Desigur, finalul istoriei este o aluzie la venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, de care mai marii templului și conducătorii poporului Israel nu au vrut să audă, considerându-se pur și simplu proprietarii pretinsei învățături adevărate venite din cer. Iar prin pedeapsa divină, Domnul Hristos vrea să le spună fariseilor și celorlalți că Dumnezeu îi va alunga pe slujitorii de drept, luându-și alții. Desigur, via va fi îngrijită din nou, altoită, îmconjurată de un zid reparat, de către noii slujitori. Astfel, noul popor Israel sunt creștinii, care sunt „altoiți” pe rădăcina vechiului Israel, adică pe învățătura aceleiași Scripturi, însă înnoită, îmbunătățită cu Legea cea Nouă, adică Noul Testament. Noii slujitori sunt preoții Bisericii, iar teascul cel nou este altarul de jertfă pe care se săvârșește Sfânta Liturghie.

Pilda se încheie cu versetele 22-23 din psalmul 117: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”. E o aluzie a Domnului la Sine însuși, care are învățătura tare, netrecătoare, solidă asemenea unei pietre. Deși nebăgat în seamă de „ziditori”, adică de cei ce zidesc duhovnicește poporul, totuși învățătura Sa ajunge „în capul unghiului”. Asemenea pietrei care închide bolțile caselor, fără de care edificiul se surpă, Hristos cel neprețuit de către învățații poporului Se revelează ca tocmai Cel care dă sens legii, învățăturilor de viață, făcându-le să semene cu o casă, cu casa lui Dumnezeu. Fără să explice concret pilda, sentința lui Hristos vine chiar ca o lovitură de piatră: „vă spun vouă că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei”. Aceasta înseamnă că învățații templului nu mai sunt „depozitarii” adevărului, fiindcă nu au știut să deschidă poporului ușa Împărăției lui Dumnezeu. În locul lor, alții primesc această funcție, anume „neamul”, adică poporul care are credință și care chiar lucrează roadele Împărăției cerurilor, adică nu doar învață teoretic o lege, ci o și practică la modul efectiv.

Ultimul verset însă este greu de pătruns: „Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cel peste care va cădea ea, îl va zdrobi”. Piatra este, desigur, Hristos. Cei care cad pe piatră ar putea fi oamenii care, auzind cuvintele Domnului, se pocăiesc de păcatele lor, sfărâmându-și propria împietrire și schimbându-și viața. Cei pe care va ajunge să cadă piatra sunt cei ce nu se pocăiesc în timpul vieții, dar la Judecata de Apoi vor fi zdrobiți de Legea pe care nu au ascultat-o.

Este evident că pilda are o conotație istorică: Hristos a rostit-o, după cum am amintit-o, după învierea lui Lazăr și cu puțină vreme înainte de răstignirea Sa. Murind pe cruce, catapeteasma templului s-a rupt în două, simbolizând plecarea harului lui Dumnezeu din templul de la Ierusalim, pentru ca apoi harul să revină peste Apostoli, la Cincizecime, în chipul limbilor de foc, iar de acolo peste toți cei ce au crezut în Hristos. Dar sensul pildei e foarte actual: la fel ca și primii lucrători ai viei, pe care Dumnezeu i-a îndepărtat pentru răutatea lor, tot astfel și noi putem să fim alungați din via Domnului, adică vom pierde moștenirea Împărăției Cerurilor, dacă suntem la rândul nostru oameni răi, uitând să dăm roada cuvenită Domnului din faptele noastre. Așa cum unii au fost îndepărtați, nimic nu Îl împiedică pe Dumnezeu să facă la fel și cu noi, dacă suntem lucrători doar cu numele. Sfântul Ioan Botezătorul spunea israeliților orgolioși: „să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Matei 3,9). Dumnezeu nu are de fapt nevoie de roadele noastre. Noi avem nevoie de Dumnezeu și arătăm că suntem vrednici de El atunci când Îi aducem roadele așteptate. Și, chiar dacă vom pătimi pentru El chinuri, prigoane, ba chiar moartea, răsplata Sa nu va întârzia să vină. Mucenicii, care poartă coroana dăruită de Hristos, se află pe calea asemănării cu Împăratul Dumnezeu, adică cu Acela Care este purtătorul de drept al coroanei.