Preacuvioase Părinte, cum trebuie să fie un stareț?

Ca stareț trebuie să ai discernământ; să nu fii nici dur, nici îngăduitor, fiindcă lucrezi cu firea oamenilor, iar fiecare om e unic. Nu poți să aplici același medicament pentru orice frate. Ești ca o mamă care are zece copii, și fiecare copil e diferit. Unu-i mai blând, unul e mai rău, dar trebuie să ai dragoste față de ei la fel, să-i ajuți, să-i rabzi, să te jertfești pentru ei. Unii te supără, dar ca stareț, n-ai voie nici să te mâhnești.

Nu simțiți câteodată că vă lasă puterile?

Nu prea simt, că mă întărește Dumnezeu. Sunt și o fire mai războinică, nu prea abandonez. Tot timpul am fost așa, chiar și în familie. Mie, de mic, nu mi-a fost frică de nimeni. E o prostie să ne fie frică, căci fără voia lui Dumnezeu nu se poate face nimic. Nici demonii, nici animalele, nici oamenii răi nu pot să ne facă nici un rău fără voia și îngăduința lui Dumnezeu. Frica e chiar o necredință față de Dumnezeu.

De câte ori are voie să greșească un monah?

Monahul e în permanență ispitit de draci, dar starețul trebuie să-l povățuiască să știe să lupte. Cum ar fi un sergent cu soldații săi: să-i învățe să lupte împotriva vrăjmașului. Iar ca să poți să înveți pe cineva, trebuie să treci prin luptă și să fii mult mai tare decât toți. Observ comportamentul fiecăruia și dacă greșește, îl cert. Dar nu cert pe fiecare la fel. Pe unul îl cert mai puțin, pe altul mai mult. Iar cearta îi dă aceluia o grijă, ca să fie mai atent. Dacă este sincer, îl ajuți. Se mai întâmplă și o ispită și n-ar trebui să fie: mulți stareți își doresc să fie ucenicii la fel ca ei. Nu se poate așa ceva. Unii sunt mai slabi. Eu, când am intrat în mănăstire aveam așa o forță, încât lucram cât patru și nici nu oboseam. Aveam o râvnă mai puternică. La început, frații au nevoie de dragoste, de mângâiere, de un sfat. Trebuie să te îngrijești ca mai întâi să-i statornicești și pe urmă să înceapă ei o lucrare, un război.

Durează mult până te statornicești într-un loc?

Depinde cu ce râvnă vii. Eu știam pentru ce am venit, că vreau să mă fac călugăr, și nu mă interesa ce face altul. Căci mulți frați se uită: ăla face, ăla nu face. Eu atâta aveam în minte: să fac ascultare de stareț. Și prin foc să trec, dacă e nevoie. Nu mi se părea nimic greu, orice m-ar fi pus starețul să fac. Frații care nu-s râvnitori la început, n-au voință puternică, au mai multe ispite și-s rari aceia care sunt râvnitori.

S-a și format lumea mai comodă și e greu când îi pui să facă câte ceva. Trebuie să le explici ce înseamnă călugărie, de ce faci ascultare, ce le folosește aceea și cealaltă. Iar ei, aflând lucrurile acestea, le deschizi râvna, luptă mai bine. Dacă nu știu, îi ispitesc demonii: „Dar de ce m-a pus să fac asta? De ce n-a pus pe altul? Poate că mă urăște”. Dar dacă este catehizat, scapă de cârteală, de judecată.

De ce am venit aici? Că doar nu ne-a adus nimeni cu forța. Puteam să ne căsătorim, să ne facem o familie. Și totuși, pentru ce am venit în mănăstire? Ca să ne curățim de patimi, să ne tăiem voia. Dacă știm pentru ce am venit și ce facem, ce folos avem dacă facem, atunci mergem bine.

Care sunt ascultările monahilor de la Tarcău?

Sunt ascultările legate de biserică, în principal. Exact cum spune Mântuitorul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate se vor adăuga vouă”. Nu lăsăm biserica şi ne apucăm de altele. E nevoie de discernământ, să nu fie mai mult decât trebuie ascultările fraţilor, ca să poată să vină la biserică. Căci altfel, de ce au mai venit la mănăstire, dacă nu se axează pe rugăciune? După biserică e timp şi de lucru, fiecare unde-i rânduit: la prescurărie, la grădină, la stupi, la bucătărie, la animale. Avem vreo doi părinţi care ştiu să sculpteze şi să picteze.