Ce text mai dătător de nădejde puteam avea la îndemnă la vremea în care boala și moartea ne încearcă sufletele? Recunosc că recitind Evanghelia Duminicii acesteia (Luca 7, 11-16) nu m-am gândit numai la Nain, la o văduvă și un fiu. Ci la tot ce înseamnă colectivitate care înfruntă moartea și boala. La tot ce înseamnă miez de Dumnezeu în omenia noastră de care prea des uităm. La tot ce înseamnă întâlnire a Morții cu Învierea. Pentru că despre aceasta este, în fond, vorba în Duminica aceasta. Pare ruptă de contextul liturgic al duminicii anterioare (în care ne-am hrănit din Pilda semănătorului, Luca 8, 5-15) și parcă și mai ruptă de Evanghelia Duminicii care vine (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor, Luca 8, 26-39). Pare un episod intercalat între două texte. Și atât. Între Semănătorul de cuvinte și Izgonitorul de demoni se ivește icoana Învietorului. Izvorul nădejdii noastre. Dovedind încă o dată cât de bine ne cunoaște Hristos. Sătui de vorbe și neîncrezători în demoni, cum am ajuns azi, ne aduce dinainte realitatea pe care – iertat să-mi fie – numai prostia o mai poate nega: Învierea. Nainul e o școală de înțelegere. Sat neînsemnat pe harta Țării Sfinte, Nainul devine sat cosmic al Învierii. Pe calea spre cimitirul său trece Hristos Domnul. Poate așa înțelegem mai bine ce legătură este între episodul acesta al Evangheliei de la Luca și cel din Duminica ce vine. Un tânăr mort se îndreaptă spre locul său de odihnă din cimitir. Un altul, în Ghergheseni, se afla neodihnit printre morminte. Amândoi întâlnesc pe Iisus Hristos Dumnezeu.

Momentul Nain este despre tandrețea Mântuitorului. Domnul este cu Ucenicii și, apropiindu-se de poarta cetății, se întâlnește cu un cortegiu funerar. Scoteau un mort, ne zice Luca, singurul copil al mamei sale. Și ea era văduvă. De două ori murise deja. Cu soțul și cu pruncul său cel tânăr. Destinul oricărei femei care iubește și se leagă pe veșnicie de iubirea sa. Evanghelia consemnează că Domnului i s-a făcut milă de ea. Și-i o încurajează cu o propoziție pe care Dumnezeu o rostește o singură dată în Istoria Lumii: Nu plânge! (Luca 7,13). Pare o propoziție de mare intensitate și de mare intimitate. Incredibil de umană. Ce va fi văzut Hristos Domnul în ochii femeii? Cu cine o va fi asemănat în adâncul inimii sale divino-umane? Să o fi identificat profetic cu Maica Sa la picioarele Crucii, ea însăși o văduvă în accepțiunea comunității care nu trăise cu Iosif visul ce-i vestea aceluia dumnezeirea Micuțului Iisus și ea însăși o femeie căreia-i va muri Fiul? Unicul ei Fiu? Poate puțin din toate. Dar cât de mult pentru noi. Dinaintea morții Dumnezeu se vădește că nu este indiferent. Un înțelept, peste multe sute de ani avea să consemneze: „Mâna care împinge leagănul conduce lumea!” (W.R. Wallace). De data aceasta în mâna femeii văduve Domnul Hristos va fi văzut mâna Maicii Sale. Pe marginea năsăliei însă se întâlnesc mâna mamei ce leagănă cu mâna Dumnezeului nostru care este Iubire. Numai mâna Iubirii – Dumnezeu și mâna unei mame ce-și acordează iubirea cu a lui Dumnezeu poate ridica din moarte un copil. Fie el tânăr ori mai puțin tânăr.

Domnul se apropie de mort. Cei care-l duceau pe umeri – mereu ultim onor și semn de iubire comunitară – se opresc. Simt și ei că Domnul Hristos nu este un oarecare. Nu știm să-L fi auzit predicând și nici amănunte ulterioare nu ne spun ceva în plus. Desigur un gest similar poate fi identificat în episodul cu Ilie și văduva din Sarepta Sidonului a cărei ospitalitate sensibilizează profetul și-l fac să intervină, înviindu-i fiul. Unicul fiu. Dar acolo (începând cu III Regi 17,17-18) ne este prezentată suferința și motivele morții, plângerea femeii, încrunteala lui Ilie ce-și simte misiunea umbrită de astfel de „întâmplări”. Aici, la poarta Nainului, tânărul era deja mort. O moarte care, se vede din text, emoționase întreaga așezare. Și predica Domnului Hristos este scurtă, remarcabil de scurtă. Este de fapt o poruncă: Tinere, ție îți zic, scoală-te! (Luca 7, 14). Nu cred că mai există o dovadă a dumnezeirii Sale mai amplă, până în clipa Nain, decât această poruncă de Stăpân al vieții. În tânărul trezit din moarte suntem noi, toți. Glasul acela este cel care ne ridică mereu și mereu din toate drumurile noastre spre cimitirul vieții. Fie că vorbim de moarte trupească, fie că vorbim de una sufletească porunca este aceeași. Dar mai ales Glasul este același. E glasul Semănătorului de cuvinte din Evanghelia Duminicii trecute. Care irump în făptuirea minunată a Învierii puiului de om din Nain. Vă întreb așa, din colțul ochiului înlăcrimat: Cum ați fi reacționat fiind prezenți la un astfel de moment? Știți cam toți cât de greu este să duci spre groapă pe cineva. Vizibil momentul ne marchează pentru că tinerețea nu este compatibilă cu moartea. Aș zice că, în fapt, nici o vârstă nu este compatibilă cu moartea. Suntem creați spre Înviere. Trăim din ea. Ne înveșnicim din ea. O, de câte ori ca preot nu m-am rugat să-l văd pe Domnul Hristos atingând năsălia celor ce plecau și să văd cum se ridică și locuiesc iarăși între noi. Până am învățat că nu e acesta rostul Învierii Domnului. Ea este începătură propriei noastre învieri, dar e cu mult mai mult decât ridicarea noastră din morți.

Se vede că cel înviat e tânăr. Cum își revine vorbește. Ce-i va fi fost în vorbirea lui, nu știm. Dar sincer cum îl bănuim cred că a început să mulțumească și să povestească ce anume a văzut. Îl recunoaște pe Hristos la marginea drumului spre cimitir. Pentru că mort fiind îl văzuse deja la marginea de Înviere a lumii de apoi în care se încadrase o vreme. Lăsase Sânul lui Avraam fără să negocieze, asemeni bogatului din pilda cu Lazăr. Și se întoarce în sânul maicii sale. Pare că Domnul Hristos îl „re-naște”. Amintindu-ne peste timp de Botez. Singura moarte din care înviem ca să biruim moartea! Redat mamei sale, tânărul înviat e motiv de frică pentru oamenii Nainului și ucenici. Cum n-ar fi. Unde se mai văzuse ori auzise vreodată un astfel de moment în lumea? Dar acum? Acum aplaudăm când revine din lumea morții câte un om ce părea că pleacă. Și suntem bucuroși când ni se întorc acasă din cei gravi bolnavi. Medicii știu însă Cine-i Acela care face minunea salvării lor. Întrebați-i. Vă va surprinde sinceritatea cu care se înroșesc de rușine că unii îi cred mai mult decât sunt. Pentru că dinaintea Învierii înțelegi cel mai bine unde ți-e locul. Aceasta au simțit oamenii din Nain. O frică entuziasmată de nădejdea Învierii. Tânărul din Nain are o calitate de remarcat: ascultă la porunca lui Hristos! Gândiți-vă dacă făcea pe deșteptul, pe raționalistul ori liberalul în gândire pe unde ar fi ajuns. Dacă ar fi pierdut timpul pe drumul spre groapă cu groapa propriei păreri de sine. La cei care caută Învierea, Învierea nu este negociabilă. Ci realitatea ei rupe moartea, o sărăcește, o zdrobește. De aceea, îndrăznesc, aduceți-vă aminte. Cu fiecare suflet drag ce vă pleacă spre capătul de Dumbravă a Orașului nu plângeți. Credeți că cei morți vor auzi la vremea potrivită chemarea Învierii. Și o vom trăi toți. Morțile ni le trăim separat. Dar Învierea? Ea este darul deplin ce răsplătește nădejdea credinței noastre. Vom fi toți!

Sursa: tribuna.ro