Spunem adesea lucruri teribil de mari, permise, cu măsură, doar copiilor. Rostim, fără măsură, cuvinte grele și fugim de răspunderea pe care o implică. Suntem uneori răi, cruzi și naiv-răzbunători, dar nu suntem, nu putem fi fără Dumnezeu.

Are poporul nostru expresii vechi și bine pritocite, așezate în memoria colectivă și luate, de către mulți, de-a gata – fără a necesita, aparent, o explicație ori un timp îndelungat de reflecție binefăcătoare. Sunt sintagme deloc complicate, însă foarte complexe, care presupun o experiență bogată și care devin moștenirea noastră, menită să le fie oferită copiilor și nepoților. Poate unele formulări par stranii, iar unele situații zugrăvite par caduce dar, dacă ne aplecăm atent asupra înțelesurilor ample, dincolo de vorbe, vom înțelege mult mai multe despre rostul nostru pe acest pământ.

M-a intrigat întotdeauna formularea om fără Dumnezeu. Astăzi, privită în contextul unei – neprielnice, aș zice eu – relaxări spirituale, apare ca o construcție sintactică fără sens, deoarece au trecut peste noi atâtea valuri și aparențe ale ateismului, încât multe persoane „școlite” într-un mediu lipsit de credință se declară ele însele astfel. Cu toate acestea, expresia este dură, iar cel catalogat ca fiind fără Dumnezeu era considerat un om rău, de care trebuie să te ferești. Să fie acesta un semn de discriminare ori vreo exagerare ideologică, apărută încă din vremuri vechi? Fără îndoială că nu. Există, însă, lucruri care erau exprimate pe înțelesul contemporanilor, folosindu-se exprimarea cea mai potrivită momentului.

Un om cu frică de Dumnezeu era considerat o persoană cuminte, liniștită, așezată. Iar asta nu însemna că teama propriu-zisă ducea la astfel de manifestări ci, mai degrabă, raportarea la divin. Atunci când încercăm să trăim întrebându-ne sincer ce ar face Hristos în locul nostru, izbutim, cumva, să înlăturăm tendința de egoism, răutate și ură, încercând măcar să ne croim existența într-un mod care să nu îi afecteze neplăcut pe cei din jur.

La capătul opus al devenirii se află cel care nu are frică de Dumnezeu sau, altfel formulat, fără Dumnezeu. Un om care săvârșește răul, nepăsător, negândindu-se la consecințele pe care acțiunile sale le pot avea asupra celorlalți. Ori, mai grav, dornic ca faptele sale să îi rănească pe alții. Este o persoană care nu se raportează la divin sau la orice altă autoritate și care nu urmărește decât propriile interese. Trebuie să recunoaștem că toți încercăm să evităm astfel de oameni, chiar dacă nu le dăm niciun nume.

În perioada comunismului au fost zeci de ani în care, măcar la nivel declarativ, oricine era fără Dumnezeu – deoarece propaganda așa-zis ateist-științifică acoperise credința sub straturi groase de noroi. Am văzut unde a dus acest lucru, iar comuniștii convinși, care chiar credeau că vor purta această țară pe „cele mai înalte culmi ale progresului”, cu riscul (de neglijat?) al înfometării și terorizării poporului, aceia erau, cu adevărat, oameni fără Dumnezeu.

Astăzi, chiar dacă mulți își declară – modern – lipsa credinței, sunt convins că noi, românii, mai avem în suflete acel sâmbure al bunătății care ne face, totuși, fie și altfel de cum s-ar crede, cu frică de Dumnezeu. Iar în ceea ce privește comportamentele manifest diferite, îmi îngădui să cred din toată inima că, de-a lungul timpului, adoptăm atitudini de frondă, specifice copilăriei târzii, pentru ca, mai târziu, să ne descoperim rostul și rolul în lume. Am văzut nenumărate astfel de cazuri și nu vreau să judec niciodată cu asprime faptele unora, vizibil adolescentine, deoarece știu că noi, românii, nu suntem și nu putem fi până la capăt fără Dumnezeu!